„Şi a fost o mare furtună, iar valurile izbeau în barcă, încât aproape se umpluse. El dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit şi i-au spus: "Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?" Ridicându-se, a mustrat vântul şi a spus mării: "Potoleşte-te! Taci!”
Pe Marea Tiberiadei a izbucnit o furtună și barca în care se afla Isus împreună cu unii dintre discipolii săi a început să ia apă. Isus s-a întins și a adormit. Discipolii l-au trezit, strigând: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?”.
În Biblie găsim deseori o lamentație, un strigăt lansat de popor pentru a-l trezi pe Dumnezeu. Și aici, în Evanghelie, vedem oameni care îl trezesc pe Dumnezeu, iar el se lasă trezit.
Atât timp cât suntem capabili să ne plângem lui Dumnezeu pentru că doarme în timpul furtunilor noastre, credința este vie. Ne pierdem credința atunci când încetăm să îi reproșăm lui Dumnezeu că nu se trezește. Cartea Exodului se deschide cu un strigăt al poporului de a-l trezi pe Dumnezeu care pare că i-a uitat ca robi într-o țară străină. În Biblie, strigătul este posibil, permis, recomandat, este un limbaj pe care Dumnezeu pare să-l înțeleagă. Prin strigăte îi putem reaminti lui Dumnezeu că el este eliberatorul robilor și al săracilor.
De fiecare dată când îl trezim pe Dumnezeu îi reamintim cine este. Dar acest lucru se aplică și în relațiile umane, în relațiile dintre noi, mai ales în cele decisive și primare.
Când pierdem sensul strigătului și începem să credem că strigăm doar în vânt sau spre un cer gol, relația cu Dumnezeu și cu aproapele moare, nu pentru că celălalt nu se trezește, ci pentru că am încetat să mai credem că tu nu răspunzi doar pentru că dormi.
A crede că dormi este zorii învierii, este începutul unei vieți noi: „Ridicându-se, a mustrat vântul şi a spus mării: "Potoleşte-te! Taci!" Şi vântul s-a calmat şi s-a făcut linişte mare”.
C. L.
