Parabola pe care o ascultăm astăzi este plasată de evanghelistul Luca în capitolul al 18-șea, tot în legătură cu rugăciunea. Când trebuie să ne rugăm? Întotdeauna și cu intensitate, răspunde parabola judecătorului nedrept și a văduvei insistente (cf. Lc 18,1-8), pe care am ascultat-o duminica trecută. Cum să ne rugăm? Ca vameșul și nu ca fariseul, răspunde parabola de astăzi. Dar în acest text este în joc ceva mai mult. Sau, mai bine zis, Isus abordează două atitudini diferite în rugăciune, dar în realitate prin ele lărgește orizontul: ne învață că rugăciunea dezvăluie ceva care merge dincolo de ea însăși, ce privește modul nostru de viață, relația noastră cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu ceilalți.
Iată, așadar, istoria parabolei: „Doi oameni au urcat la templu, ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş”. Fariseul, crezând că este în conformitate cu așteptările lui Dumnezeu, stă în picioare, în poziția obișnuită a omului care se roagă, și spune o rugăciune în inima sa, care ar vrea să fie o mulțumire către Dumnezeu. Dar, în realitate, el se concentrează asupra propriei persoane și, în timp ce se laudă cu meritele sale, se laudă pe sine. Atenție, însă: ceea ce Isus stigmatizează la fariseu nu este faptul că face fapte bune, ci faptul că, din încrederea în sine, nu așteaptă nimic de la Dumnezeu. Problema este că el se simte curat și nu are nevoie de sfințenia lui Dumnezeu.
Dar aici, alături de această rugăciune, este cea a vameșului. Păcatele sale evidente îl fac obiectul disprețului tuturor. Se urcă la templu cu conștiința, mereu reînnoită din cauza judecății celorlalți, că este un păcătos, cerând iertarea lui Dumnezeu. Cuvintele sale sunt foarte scurte: „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!” Îi cere iertare lui Dumnezeu și își mărturisește păcatul. El nu are nimic de pretins, așa că se bazează pe Dumnezeu, nu pe el însuși.
La sfârșitul parabolei, iată judecata lui Isus: „Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. Și, mai ales, cum trebuie înțeleasă umilința, o virtute ambiguă și suspectă? Prin figura vameșului, Isus ne îndeamnă să ne smerim, în sensul de a ne lăsa primiți și iertați de Dumnezeu, care ne poate vindeca cu puterea sa; să nu ne pierdem timpul uitându-ne în afara noastră, urmărindu-i pe ceilalți cu ochi răi și spionându-le păcatele; să acceptăm să ne recunoaștem condiția.
Cuvântul de încheiere al lui Isus face dintr-un neprihănit un păcătos și dintr-un păcătos un neprihănit. Cel care se credea îndepărtat și pierdut este primit și salvat, în timp ce acel care se credea aprobat, alături de Dumnezeu, este umilit și se dovedește a fi îndepărtat. Acest lucru poate părea scandalos, poate părea o piatră de poticnire în viața de credință pentru oameni, dar este o veste bună, este Evanghelia pentru cei care se recunosc păcătoși și care au nevoie de milostivirea lui Dumnezeu la fel ca de aerul pe care îl respiră.
C. L.
