Ioan relatează cea mai profundă criză a comunității lui Isus.
Isus își chemase apostolii unul câte unul și mesajul său găsise o primire extraordinară în rândul poporului. Dar când Isus le dezvăluie celor de-ai săi cine este cu adevărat, vine criza. Foarte puțini îi înțeleseseră misiunea și chiar și cei mai apropiați oameni aveau dificultăți în a înțelege cine era el cu adevărat.
Această criză are loc în Capernaum, unde a început totul. Discipolii, confruntați cu anunțul, își dau seama că cuvântul lui Isus este „greu”, evident mai greu decât credeau ei. Și, spune Ioan, „mulți” din comunitatea sa pleacă, se întorc acasă.
Această criză îi implică și pe cei Doisprezece. Atât de mult încât Isus simte nevoia să formuleze acea întrebare teribilă: Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi? O întrebare teribilă, dacă ne gândim la relația pe care Isus o avea cu prietenii săi și dacă ne gândim la miracolele pe care cei doisprezece le văzuseră în acele luni de conviețuire cu Isus. Totuși, o întrebare foarte importantă, decisivă, care spune ceva despre calitatea comunității pe care o formase Isus.
Urmează întrebarea adresată celor mai apropiați de el: Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi? Ea vine, trebuie să vină. Deoarece calitatea umană și spirituală a unei comunități depinde foarte mult de capacitatea de a pune această întrebare.
Indicatorul, poate cel mai important, al experienței unei comunități este cel care măsoară libertatea reală pe care o au membrii săi de a o putea părăsi, de a pleca.
Paradoxul vital al comunităților constă într-un fel de teoremă: cu cât o comunitate este mai autentic spirituală și mai frumoasă, cu atât ea creează mai mulți oameni care o pot părăsi oricând.
Membrii unei asemenea comunități sunt atât de liberi încât decid în fiecare zi să nu o facă. Să rămână fiind în situația de a pleca și ei.
Iată-l deci pe Petru repetând: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”.
C. L.
