Este Crăciunul. Maria îl naște pe Isus, îl înfășoară și îl culcă într-o iesle, pentru că nu mai este loc de găzduire pentru ei. Îngerii îi anunță pe păstori că acesta este semnul lui Mesia.
Maria este nevoită să accepte o soluție precară, dar credința reprezintă și astfel de decizii: ceea ce pare precar este de fapt providență. Maria are un instrument de protectie, fasiile pentru a-l primi, si asa se intampla cu Isus, care este infasat si pus in iesle.
Și pentru noi este vital să înfășurăm darurile lui Dumnezeu, să le îngrijim, să le protejăm. Credința trebuie păzită; dacă nu o înfășurăm, credința se slăbește. Relația noastră cu Dumnezeu necesită îngrijire.
Dar, odată ce este înfășat, este culcat într-o iesle. Pare o contradicție: copilul este îngrijit, dar este plasat într-un loc nepotrivit. O iesle nu este un loc potrivit pentru un bebeluș. Copilul este îngrijit, dar și culcat într-un loc nepotrivit, pentru că nu există alternativă. Toată viața lui va fi așa: într-o zi va fi aclamat și imediat după aceea condamnat de aceeași mulțime, va fi declarat rege și apoi răstignit pe cruce. Credința noastră are întotdeauna aceste două aspecte: respingere și glorie, moarte și înviere, apropiere de Dumnezeu și îndepărtare de lume.
Mariei i se refuză primirea, dar este căutată de păstori. Aceștia sunt cei aleși: nu proprietari de turme, ci bieți paznici angajați să păzească oile noaptea. În Scriptură, principalii aleși ai lui Dumnezeu sunt păstorii: Abraham, Moise, David. Chiar și pentru Isus este așa: „Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”.
Și în inimile noastre există o parte neliniștită, rătăcitoare, în căutarea lui Dumnezeu. Fiul Omului a venit să ne dezvăluie dubla noastră chemare de a deveni hrană și de a fi în mișcare. Spre cer.
C. L.
