În Evanghelia din această duminică îl vedem pe Isus în timp ce se îndreaptă cu hotărâre spre Ierusalim, spre Patima, Moartea și Învierea Sa. Orientarea sa este iubirea, pentru salvarea omenirii. Astfel, urmându-l pe această cale, înțelegem ce se întâmplă în acest text.
Mai întâi apare cineva care îl respinge, samaritenii, care nu-l primesc. Iar discipolii cer răzbunare. Isus nu poate decât să le reproșeze, pentru că iubirea nu cere nimic și nu obligă pe nimeni; iubirea nu este o impunere și nu se miră că nu este primită, ci constă în a primi, chiar și obtuzitatea celuilalt, respingerea sa. Cel care nu știe să primească respingerea nu știe să iubească. Dumnezeu acceptă zilnic „nu”-urile noastre distrate și continuă să ne iubească.
Iubirea nu se descurajează și Isus continuă să meargă. Dar el trebuie să fie urmat și astfel apar alte probleme. Un om îi spune lui Isus: „Te voi urma oriunde te vei duce”. Dar Isus trebuie să precizeze clar unde se duce: destinația nu este un loc pe acest pământ. Un act creștin nu este cu unul adevărat dacă nu are o dimensiune escatologică, o orientare spre Împărăția cerurilor.
Toți cei care cred că, urmându-l pe Cristos, pe acest pământ, totul se va rezolva, se înșeală amarnic. Această lume fie o relativizezi și o înțelegi ca pe un preludiu al plenitudinii, care este cerul, fie te înșeli și vei avea parte de multe dezamăgiri.
„Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”. Cel care pretinde că iubește pentru a ajunge la o vizuină sau la un cuib este doar un utilitarist. Iubirea nu face calcule.
O a doua persoană îl roagă pe Isus să-l lase să meargă să-și îngroape tatăl înainte de a-l urma. Isus îi dă un răspuns terifiant: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu, mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!” Îngroparea mortului este un act de milostivire, dar închiderea relației cu tatăl și a relațiilor părintești este, în fond, un act fără sfârșit. Acest lucru apare și în cel de-al treilea caz, cu omul care cere mai întâi să-și ia rămas bun de la părinții săi. Toată lumea are un litigiu cu copilăria lor. Nu reușești niciodată să termini de îngropat pe tatăl tău. Nu ne luăm niciodată rămas bun de la cei de acasă. Relația dificilă cu trecutul.
Ori închidem capitolul copilăriei, ori acesta va rămâne acolo pentru a ne aglomera viața și întotdeauna vom mai avea ceva de reparat sau de clarificat. Astfel, cineva nu poate deveni adult. Ca unul care ară un câmp privind înapoi. El nu va face o treabă bună.
C. L.
