„Atunci îi vor răspunde cei drepţi, zicând: «Doamne, când te-am văzut flămând şi te-am hrănit, sau însetat şi ţi-am dat să bei? [...]. Iar regele, răspunzând, le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut».” (Matei 25, 31-46)
Vor fi mulți oameni care îl vor întâlni pe Cristos la sfârșitul timpurilor, când unora le va vorbi încet, spunându-le lucruri pe care nu și le vor aminti, spunându-le că i-a întâlnit deja și că a fost tratat bine de ei. Iar ei vor spune: dar nu, nu se poate, nu te-am văzut niciodată. El va răspunde: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”.
Cei flămânzi și însetați trebuie ajutați, la fel și toți cei lipsiți de libertate. Dar nu trebuie să fii creștin pentru a face aceste lucruri, trebuie doar să fii om. Și dacă este adevărat că a-l iubi pe Dumnezeu și a iubi pe aproapele sunt aceeași poruncă, atunci săracii sunt pașaportul spre cer. Acest lucru oamenii nu-l știu.
Apare o bănuială: că „frații mai mici”, cei flămânzi, însetați, goi, întemnițați, sunt tocmai discipolii lui Cristos.
Dar de ce sunt tocmai aceștia frați mai mici ai lui Isus? Pentru că frații se aseamănă, iar Isus, în patima sa, va fi bătut, dezbrăcat, însetat, bolnav, întemnițat, și va deschide împărăția cerurilor.
Înțelegem valoarea faptelor de milostivire trupească, iar aceste fapte sunt cele care vor decide valoarea vieților oamenilor, deoarece prin grija și îngrijirea celor săraci de pe pământ, cineva intră în contact cu Domnul.
A fi creștin înseamnă a fi pe cruce. Tocmai lucrurile care sunt înfiorătoare, sărăcia, boala, persecuția, sunt locul unde se manifestă viața pe care ne-a dat-o Cristos.
Umanitatea noastră este o chemare la solidaritate. Crucea noastră este locul de unire cu Cristos.
C. L.
