„Orice pom se cunoaşte după fructele proprii”

Evanghelia acestei duminici stabilește acest parametru al roadei bune sau rele, având în vedere atitudinea celor care îi îndrumă pe alții fără să se lumineze pe ei înșiși, a celor care analizează imperfecțiunile celorlalți, trăind cu ale lor.

Un singur lucru, din păcate, nu ne lipsește niciodată: corectori nesolicitați și intruzivi, iar aceștia sunt învățători răi la care predomină tendința de reproș, până la folosirea generoasă a vinovăției, principala pârghie a rău învățătorilor.

Dar ce este această orbire inconștientă care face ca învățătorii să fie răi? Este o lumină lipsă și un ochi bolnav, așa cum spune Isus: „Candela trupului tău este ochiul. Când ochiul tău este limpede, tot trupul tău este luminos; însă dacă ochiul tău este rău, trupul tău este întunecos. Vezi deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric!” (Lc 11,34s)

Primul cuvânt pe care Dumnezeu îl spune în Biblie este: „Să fie lumină!” Totul începe cu Tatăl care dă viață lucrurilor. În prologul lui Ioan, Isus este definit ca fiind „lumina adevărată, cea care luminează pe orice om”. Fără această lumină suntem în întuneric.

Care este, atunci, bârna din ochiul celor care-și batjocoresc aproapele cu analize și judecăți? Textul Evangheliei noastre îl evidențiază pe cel care, neputând fi discipol, face la fel ca învățătorul, care poartă în inimă o comoară rea și din acea comoară scoate roadele sale amare.

Această comoară tragică este lipsa experienței iertării.

Isus le spune fariseilor la sfârșitul relatării despre vindecarea unui orb din naștere: „Pentru că spuneţi: «Vedem», păcatul vostru rămâne”. (In 9,41). Eu cred că văd, dar păcatul rămâne acolo, nu este îndepărtat, nu este iertat. Ochii se deschid doar prin experiența iertării păcatelor. Altfel, suntem niște călăuze oarbe care îi conduc pe oameni în groapa moralismului. Numai mila îl vindecă pe om de adevăratul întuneric care este necunoașterea iubirii.

Ceea ce trebuie cu adevărat să învățăm lumea este iubirea lui Dumnezeu, restul este o consecință. A trăi ca discipoli ai acestei iubiri nemărginite înseamnă a fi la o școală în care nu înveți niciodată destul. Această iubire înlătură bârna din ochii noștri și ne face să privim totul cu gingășie și grijă.

C. L.