Vița de vie în Palestina din timpul lui Isus era un spectacol al excelenței umane, iar cei care îl ascultau pe Isus nu aveau nevoie de mediere sau de prea multe explicații, pentru că vița de vie făcea parte din viața fiecăruia. Și toți puteau înțelege puterea cuvintelor: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”. Era limbajul populară, al oamenilor, al vieții.
Evangheliile au schimbat lumea inclusiv pentru că au fost relatate în limbajul obișnuit al oamenilor, nu în limbajul teologilor și al cărturarilor: oare când ne vom întoarce la a relata Evanghelia, vorbind și despre „vița de vie” a noastră, printr-un limbaj pe care toată lumea îl poate înțelege, pentru că vorbește despre viața de zi cu zi? Evanghelia s-a îndepărtat de oameni pentru că limbajul nostru s-a îndepărtat de greutățile și bucuriile oamenilor obișnuiți.
Toți ascultătorii știau, așadar, că o vie fără viticultor produce struguri sălbatici. Așadar, atunci când Isus a spus „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”, a spus mai multe lucruri.
Primul lucru este că viticultorul este altul, este Tatăl, cu care Isus avea o relație profundă. Fără mâinile, truda, grija continuă a cultivatorului, vița de vie nu produce vin bun.
Vița de vie este printre imaginile cele mai recurente și mai revelatoare din Biblie, pentru că este un simbol al vieții.
Evanghelia, când îl numește pe Isus „viţa cea adevărată”, știe că spune ceva mare și nou. În Biblia ebraică, vița de vie este poporul Israel (Isaia). Există deci în această frază unul dintre fundamentele teologiei trupului mistic: Isus este vița de vie în sensul că trupul său este întreaga Biserică, iar Biserica este și ea imaginea întregii omeniri.
Primul viticultor din Biblie este Noe, care, după ce și-a îndeplinit misiunea și a salvat viețuitoarele de la marele potop, a plantat o vie și a făcut vin (Geneza 9,20).
O singură ramură sănătoasă, bine legată de viță, poate regenera o vie sălbatică: „Dumnezeule Sabaót, întoarce-te! Priveşte din cer şi vezi, vizitează via aceasta!” (Ps 80)
C. L.
