Isus proclamă că fericirea nu trebuie căutată în cucerirea bunurilor pământești, ci în bogăția inimii, în simțirea nevoii de Dumnezeu. Cei umili, cei mici și cei fără voce sunt cei care o găsesc.
Textul Fericirilor deschide „Predica de pe munte”; Isus li se adresează discipolilor săi, cei care au ales deja să fie alături de el, și, anunțând că fericiți sunt cei săraci, cei mici, cei blânzi, cei curați, împlinește ceea ce anunțaseră profeții din Vechiul Testament, cum ar fi Sofonia (Lectura I): Domnul va forma un popor umil și sărac, capabil să se încreadă doar în Dumnezeu.
Isus nu dă o poruncă, ci îndeamnă, invitându-ne să înțelegem obiectivul unei astfel de alegeri, care se regăsește în partea a doua a diferitelor propoziții: pentru că a voastră este împărăția cerurilor, pentru că veți fi mângâiați, pentru că bogăția voastră este Dumnezeu însuși, moștenirea voastră este iubirea sa, iertarea sa, milostivirea sa care îl face pe fiecare credincios să fie gata să-l urmeze pe cel înviat.
Este o cateheză despre viața creștină și prezintă în mod concret și direct viața nouă adusă de Isus. Fericirile nu sunt expunerea unei doctrine, ci proclamarea veștii bune pe care el a venit să o aducă: Împărăția lui Dumnezeu este aproape.
Fericirile ni-l arată pe Dumnezeu ca pe un Rege care nu ignoră oamenii, ci se ridică pentru a-i apăra pe cei slabi, pe cei săraci și pe cei oprimați. Dumnezeu își exercită suveranitatea ca un rege care garantează dreptatea și intervine pentru a-i proteja pe cei săraci, pentru a-i apăra pe cei care nu știu sau nu se pot apăra singuri, pentru a face dreptate și pentru a se asigura că drepturile tuturor sunt pe deplin respectate.
De aceea, cei săraci sunt binecuvântați, cei flămânzi sunt binecuvântați, pentru că există un Dumnezeu care îi protejează și le dă împărăția, îi consolează și îi hrănește. Sunt binecuvântați pentru că există un Dumnezeu care îi iubește profund și chiar și în timpul încercărilor și al greutăților umane.
C. L.
