„Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”.
Care este lucrul important de făcut? Vine un moment în care ne întrebăm dacă am iubit, dacă există cineva care este fericit datorită nouă: am iubit cu sinceritate? Am fost un tată bun, o mamă bună, un preot bun, am lăsat ceva bun pentru ceilalți?
Isus are dreptate: ceea ce contează este să-l iubim pe Dumnezeu și să-l iubim pe aproapele nostru. Totul depinde de aceasta. În afara iubirii nu există fericire, ci doar imitări ale acesteia, cu riscul de a ne lăsa fascinați de ceea ce am crezut că este corect să iubim, pentru a descoperi apoi că era doar o iluzie a celui rău și nu avea nimic de-a face cu faptele lui Dumnezeu.
Și totuși, mai este ceva. Isus răspunde tocmai cu fraza preluată din Cartea Leviticului: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Domnul ne spune să-l iubim pe aproapele nostru așa cum ne iubim pe noi înșine, deci dacă nu ne iubim pe noi înșine, nu-i iubim nici pe ceilalți. Trebuie să învățăm mai întâi să ne iubim pe noi înșine!
Prin această expresie, Isus ne cheamă să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, iar acesta este un pas foarte important pe drumul de credință. Numai așa putem ieși din vârtejul narcisismului nostru, acea dorință ciudată de a fi în centrul tuturor și mai buni decât toți, dar care este autodistructivă.
Cristos ne aduce la adevăratul nostru centru, care este iubirea, dar acest centru este în afara noastră, este în relație, în comuniune, în unitate. Pentru că atunci când sunt cu Dumnezeu și cu ceilalți mă regăsesc pe mine însumi.
Trebuie să fim cât mai mult alături de ceilalți și să învățăm cum să fim alături de ceilalți.
C. L.
