Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui (In 1,1-18).

Liturgia din această duminică propune pasajul evanghelic pe care l-am auzit în ziua de Crăciun. Este o invitație să ne menținem privirea fixă ​​asupra Sfintei Familii din Nazaret pentru a fi siguri că, după trecerea sărbătorii, nu o vom da uitării până la Crăciunul viitor. „Dacă Dumnezeu s-ar fi născut de o mie de ori la Betleem - a scris sfântul Ambrozie -, dar nu s-ar fi născut în tine, atunci s-ar fi născut degeaba”.

Așadar, să ne oprim din nou în fața peșterii pentru a auzi mesajul îngerilor către păstori, adresat nouă; să salutăm proclamarea evanghelică a Înțelepciunii veșnice care s-a făcut trup (cf. In 1,14), adică istorie, timp, loc, persoană. Da, a devenit apropiat, alături, până la punctul de a fi în noi în timp ce rămânea Dumnezeu.

Prin urmare, când devenim cu adevărat copii ai lui Dumnezeu? Care sunt semnele acestei apartenențe? Cum putem spune că l-am primit cu adevărat pe Isus în noi? Suntem chemați să trecem dincolo de atitudinea emoției și uimirii pentru a verifica în viața de zi cu zi gradul de ospitalitate pe care îl oferim de fapt acelui Prunc.

Numai viața noastră poate da răspunsul, în măsura în care construiește relații loiale și adevărate și generează - prin cuvinte responsabile și gesturi concrete - condiții de reconciliere și pace, redă speranța prin apropierea față frați, în special cei mai săraci.

Atunci și numai atunci vom fi cu adevărat oameni.

C. L.