Începând cu secolul al VI-lea, cultul sfântului apostol Filip și cel al sfântului apostol Iacob cel Mic, sunt asociate în cărțile liturgice latine.

Filip, originar din Betsaida, la fel ca Petru și Andrei, probabil discipol al lui Ioan Botezătorul, a fost printre primii chemați de Isus, și la rândul său l-a adus apoi pe Natanael (Bartolomeu) spunându-i: „Am găsit pe Cel despre care au scris Moise și profeții”. Isus i se adresează în timpul primului miracol de înmulțire a pâinilor, iar în timpul Cinei ce de Taină, Filip este cel care îl întreabă pe Învățător: „Doamne, arată-ne Tatălui”; iar după Înălțare, la Rusalii, primește Duhul Sfânt împreună cu ceilalți apostoli. Filip ar fi evanghelizat Frigia și a murit ca martir sub domnia împăratului Domițian, în Hierapolis, răstignit cu capul în jos.

Sfântul Iacob, numit cel Mic pentru a-l deosebi de apostolul cu același nume, este numit „văr al Domnului” în Evangheliile după Matei și Marcu (mama lui era cumnata Mariei). În Faptele Apostolilor ocupă o poziție proeminentă: este informat de eliberarea miraculoasă a lui Petru de către Înger; participă la Conciliul din Ierusalim prin propunerea unor norme pentru o coexistență pașnică între creștinii de origine evreiască și cei de origine păgână; în cele din urmă, el îi oferă sugestii practice sfântului Paul, întors la Ierusalim după a treia călătorie misionară.

Scrisoarea sa este prima dintre cele șapte scrisori care ale Noului Testament care sunt numite „catolice”. Apostolul tratează necesitatea și eficacitatea rugăciunii cu încredere absolută în Dumnezeu, originea și natura ispitelor, săvârșirea continuă a carității, afirmând: „credința fără fapte este moartă”. Iacob a murit din ordinul marelui preot Ana al II-lea. După ce a fost aruncat de pe vârful Templului, fiind încă în viață, martirul și-a iertat călăii, câștigând admirația evreilor.

C. L.