Încă din secolul al VI-lea, cărțile liturgice latine au asociat cultul celor doi apostoli Filip și Iacob cel Mic.

 

Filip, originar din Betsaida, ca și Petru și Andrei, probabil discipol al lui Ioan Botezătorul, a fost printre primii chemați de Isus, la care l-a adus apoi pe Natanael (Bartolomeu), spunându-i acestuia din urmă: „Am găsit pe Cel despre care au scris Moise și profeții”. Isus i se adresează lui la prima înmulțire a pâinilor, iar în discursul din timpul Cinei cea de Taină Filip este cel care îi cere Învățătorului: „Doamne, arată-ne Tatălui”; iar după Înălțare primește Duhul Sfânt împreună cu ceilalți apostoli. Se spune că Filip a evanghelizat Frigia și a murit ca martir sub împăratul Domițian la Hierapolis, răstignit cu capul în jos.

 

Sfântul Iacob, numit cel Mic pentru a-l deosebi de apostolul cu același nume, este numit „vărul Domnului” în Evangheliile după Matei și Marcu (mama sa era cumnata Fecioarei Maria). În Faptele Apostolilor ocupă un loc important: este informat despre eliberarea miraculoasă a lui Petru de către Înger; participă la Conciliul de la Ierusalim, propunând câteva reguli pentru o conviețuire pașnică între creștinii de origine iudaică și cei de origine păgână; în sfârșit, îi dă sugestii practice sfântului Paul, care s-a întors la Ierusalim după cea de-a treia călătorie misionară. Scrisoarea sa este prima dintre cele șapte numite „catolice” în catalogul Noului Testament.

 

Apostolul tratează necesitatea și eficiența rugăciunii cu încredere absolută în Dumnezeu, originea și natura ispitei, exercitarea continuă a carității, afirmând „credința fără fapte este moartă”.

 

Iacob a fost martirizat din ordinul unui mare preot. După ce a fost aruncat de pe vârful Templului, martirul, încă în viață, și-a iertat călăii, stârnind admirația evreilor.

C. L.