Ioan Botezătorul îi vede pe liderii religioși și li se adresează astfel: „Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine?”
De ce această expresie și, mai ales, ce înseamnă ea? În Sfânta Scriptură, mânia lui Dumnezeu nu este un moment de furie, ci înseamnă ceea ce se întâmplă atunci când cineva refuză binele și îl respinge pe Dumnezeu, așa cum a fost experiența lui Adam și a Evei, unde există un șarpe, care le spune celor doi să nu se teamă de păcatul pe care îl vor comite în curând: „Nicidecum nu veţi muri!” (Gen 3,4)
Adesea nu ne temem de păcat și de consecințele sale. Am învățat să mințim ca să scăpăm de mânia lui Dumnezeu, am învățat să nu respectăm regulile considerând că nu este ceva serios, am devenit ipocriți și trăim prin compromis, crezând că nu se va întâmpla nimic. Am învățat să ne prezentăm în fața bunului Dumnezeu cu capul presărat cu cenușă, dar cu buzunarele pline de neascultare și de fugă. Dar Ioan Botezătorul spune că „Securea este deja la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc”.
A început Adventul și există riscul ca și acest Advent să fie în zadar și totul să fie la fel ca în anul precedent și în anul viitor. Dar poate fi credința doar un act formal?
Avem nevoie să simțim „securea” de care vorbește Ioan Botezătorul, să înlăturăm un anumit mod de a fi un credincios care nu se mai teme de Dumnezeu. Atunci trebuie să cerem harul de a suferi pentru puțina noastră credință și de a fi torturați în interior de ambiguitatea noastră, pentru a trăi un Advent autentic și nu ca niște creștini doar pe jumătate.
Un psalm spune: „Voi, care-l iubiţi pe Domnul, urâţi răul!”
Fie ca Domnul să ne dea această ură care este o secure interioară: dorința de a trăi corect și de a iubi care purifică inima.
C. L.
