El vindecă mulți oameni, în trup și în duh, și imediat mulți oameni îl urmează. Oamenii îl urmează pentru că sunt bolnavi și vor să fie vindecați. Lupta pentru supraviețuire era grea în acea vreme, pentru toată lumea, dar mai ales pentru cei mai săraci, care erau total expuși la tot felul de boli și nenorociri. Existența era scurtă, săracă, nefericită, foarte grea, oamenii încercau pur și simplu să trăiască și să își croiască un drum cât mai bun spre moarte.
Religia era una dintre puținele resurse de a se proteja de moarte, templul era și un loc de îngrijire a celor săraci, la fel cum erau și rugăciunile și sacrificiile care, mai ales, implorau de la Dumnezeu să-i vindece și să împiedice moartea propriilor copii.
Isus știe toate acestea. El știe, de asemenea, că vindecările și miracolele vor fi mai presus de toate un obstacol în calea unei înțelegeri corecte a mesajului și a persoanei sale. El știe acest lucru și totuși vindecă și scoate demoni.
Creștinismul este, de asemenea, iubire concretă pentru oameni concreți. Nu există opoziție între mesajul spiritual al Bisericii și acțiunea sa socială. Ele sunt același lucru. Și nu este nimic în neregulă cu faptul că oamenii continuă să se apropie de Biserică doar pentru a fi vindecați și pentru a se face bine. Acțiunea socială care nu este însoțită de proclamarea spirituală nu ar fi creștină.
Începutul Evangheliei după Marcu ne sugerează că Evanghelia este în același timp proclamarea Împărăției și vindecarea bolnavilor. Provocarea umanismului creștin este de a aduce vestea cea bună, de a îngriji, de a vindeca, de a-i ajuta pe cei săraci, și a nu se opri nici o clipă să „scoată demoni”.
C. L.
