Sfântul Francisc de Assisi este unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți sfinți. Faima lui vine din stilul de viață cu care l-a urmat pe Domnul Isus și din mesajul de pace și fraternitate pe care ni l-a lăsat. El a fost un instrument în mâinile lui Dumnezeu pentru a chema omenirea înapoi la valorile adevărate și esențiale ale vieții.

 

Sfântul Francisc ne invită pe toți să simțim că suntem frați și surori ale întregii creații: numai așa vom putea mulțumi lui Dumnezeu pentru căminul minunat pe care ni l-a dat, care este Creația.

 

El s-a remarcat pentru dragostea sa pentru Biserică, deoarece prin ea l-a întâlnit pe Isus în Evanghelie și în Euharistie. Biserica, în secolul al XIII-lea, a fost aspru pusă la încercare de mișcările eretice care, propovăduind radicalismul Evangheliei, reproșau clerului comportamente puțin edificante. Francisc, chemat de Crucifixul Sfântului Damian pentru a repara Biserica, a îndeplinit această misiune cu deplină umilință și ascultare de ea.

 

Unul dintre cele mai evidente semne ale vieții sfântului Francisc este bucuria. El are întotdeauna cuvintele Domnului în fața lui: „Cine crede are viaţa veşnică.” (In 6,47). Această garanție a vieții veșnice este pentru Francisc o sursă de mare seninătate spirituală chiar și în cele mai grele încercări și suferințe ale vieții.

 

Marea intuiție a sfântului Francisc este aceea de a nu dori să fondeze un Ordin cu o ierarhie rigidă pe modelul monahal, ci să dea viață unei fraternități, adică unei familii numeroase în care cu toții sunt egali și frați. Scopul acestei fraternități este să anunțe Evanghelia și să slujească săracilor.

 

Salutul Păcii și binelui este sinteza spiritualității, a carismei, pe scurt, a vieții sfântului Francisc. Într-adevăr, el este un om al păcii, chiar mai mult, este un instrument al păcii. Domnul l-a folosit pentru a aduce pacea între oameni și el a inspirat salutul: „Domnul să-ți dăruiască pace”.

 

Sfântul Francisc este descris astfel: „El nu a fost atât un om care se roagă, ci mai degrabă el însuși s-a transformat în rugăciune vie”. Rugăciunea este mângâierea și, de asemenea, apărarea sa, deoarece, atunci când se dedică apostolatului, prin rugăciune refuză să se încreadă în propriile sale abilități și își pune toată încrederea în Domnul Isus.

C. L.