Vincențiu Ferrer, călugăr dominican și mare predicator, a trăit în cea mai dificilă epocă a Creștinătății, marcată de alegerile papilor și antipapilor și de schisma din Occident.

Născut la Valencia (Spania) în 1350, a intrat în Ordinul Predicatorilor la vârsta de 17 ani, apoi a fost hirotonit preot în 1378. Vindecat de o boală gravă, s-a simțit învestit cu misiunea de a duce mesajul Evangheliei nu numai la creștini, dar și la evrei, convertind un renumit rabin, și la musulmanii care ocupau atunci o parte a țării sale, și la ereticii din acea vreme.

În 1390, când cardinalul Pietro de Luna, viitorul antipapă Benedict al XIII-lea, a sosit la Valencia, sfântul Vincențiu a devenit teologul său oficial, urmându-l în călătoriile sale prin Spania, iar la Avignon după alegerea sa ca pontif, devenind confesorul său. Ulterior, din cauza primelor neînțelegeri cu acesta, a părăsit Avignonul călătorind prin Italia, Elveția și Franța, lucrând pentru revenirea Bisericii la unitate.

Vincențiu a predicat, îndemnându-i pe creștini la o convertire autentică și evocând apropiata venire a Antihristului, fiind urmat de mulți discipoli, cărora i-a impus reguli de viață și un mod de viață penitențial.

A murit la 5 aprilie 1419 în Vannes, Bretagne, în timpul uneia dintre misiunile care aveau și scopul de a pune capăt Războiului de O Sută de Ani dintre Franța și Anglia. După canonizarea sa în anul 1455, cultul sfântului s-a răspândit nu numai în Spania, ci și în Italia, în special în regiunile sudice, unde a îndeplinit misiunea de predicare și convertire.  

C. L.