„Orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu!”. Evanghelia din a doua duminică a Adventului descrie calea spre această mântuire. Luca relatează despre cum cuvântul lui Dumnezeu nu ține cont nici de împărat și slujitorii săi, nici de marii preoți, ci se sprijină pe un profet, Ioan, fiul lui Zaharia. El primește cuvântul în cel mai ciudat loc: în deșert.

 

Drumul spre mântuire trece printr-o realitate nouă: „Botezul convertirii spre iertarea păcatelor”. Locul este râul Iordan, un râu care străbate deșertul în același loc prin care, cu multe secole în urmă, un popor de fugari a trecut pentru a ajunge în țara făgăduinței. Acum trecem din nou prin apă, dar spre un alt pământ: nu mai este un teritoriu, ci iertarea păcatelor. Este ceva nou care nu vine de la oameni, ci se coboară din cer.

 

Prin urmare, este necesar să căutăm contactul cu Dumnezeu, dar este nevoie ca drumul acestui contact să fie îndreptat, ca această cale să fie deschisă. De ce? Pentru că inima noastră a devenit inaccesibilă. Ce înseamnă aceasta? Că între noi și Dumnezeu există un drum accidentat, cu prăpăstii, deznădejde, descurajare, dezamăgiri și tot întunericul care este în inimile noastre. Dar există și munți de urcat și dealuri de coborât: auto-amăgire, prezumții, mândrie, aroganță, lipsa modestiei, pretenții și tot ceea ce ne face să zburăm deasupra unei percepții reale despre noi înșine. În aceste condiții, cuvântul lui Dumnezeu nu poate ajunge la noi.

 

Mântuirea vine atunci când coborârea Duhului ne face să nu mai ascultăm de auto-exaltarea noastră și ne distrage atenția de la disperare. Este nevoie de ajutor pentru a depăși aceste capcane. Acesta este tocmai Adventul: venirea celui ce ne scoate din vârtejurile egoismului nostru și vorbește cu noi; intrarea celui care știe să ne smulgă din depresiile și iluziile noastre. Ne deranjează de la gândurile noastre. Ne vorbește și ne mângâie. Ne iartă. Și ne face să renaștem.

C. L.