Reflecția asupra lecturii din această duminică, din Evanghelia după Ioan, ne conduce la convingerea că am pierdut contactul cu puterea profetică și revoluționară a poruncii lui Isus.
Isus era familiarizat cu tradiția iudaică și cu ideea că neprihănirea poate fi câștigată doar prin respectarea Legii. Dar el dă importanță fericirilor și faptelor de milostivire, care sunt cuvinte cu totul noi.
Dar când a vrut să ne spună în ultima Evanghelie o singură poruncă, porunca sa și porunca nouă, atât de importantă încât a repetat-o de două ori în câteva versete, ne-a dat una cu totul umană. Ne vorbise mult, foarte mult despre Dumnezeu, despre Tatăl, despre Duhul Sfânt; totuși, înglobând toată Legea și profeții într-o singură poruncă, el alege un cuvânt care vorbește doar despre om și despre modul nostru de viață.
Isus s-a făcut atât de mult om și a mers atât de departe încât a dat o nouă lege care este în totalitate umană: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu!”
În această poruncă a iubirii reciproce se află rădăcina antropologiei creștine, cea mai fină definiție a ceea ce este o persoană. În primul rând, este o poruncă exprimată la plural: să vă iubiţi unii pe alţii. Regula de aur folosește singularul: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Porunca nouă, în schimb, vede un „eu”, dar îl pronunță în cadrul unui „noi”, vede un „tu” în cadrul unui „voi”. Venind din partea Trinității, Isus nu putea rosti un cuvânt rezumativ care să nu fie relație: să vă iubiţi unii pe alţii.
Adevăratul creștinism este umanismul care ne poruncește să ne iubim unii pe alții în reciprocitate. Dar dacă porunca cea mai dragă lui Isus este o poruncă de reciprocitate, atunci creștinul nu este autonom în practicarea credinței sale: el are nevoie de cel puțin un altul, un altul care trăiește aceeași poruncă a reciprocității.
C. L.
