Cele mai vechi informații despre acest sfânt datează din secolul al VI-lea; știm că s-a născut la Patara (sudul Turciei) și că unchiul său omonim Nicolae, episcopul Mirei, l-a hirotonit preot și el, după ce a împărțit întreaga moștenire săracilor, a administrat o mănăstire întemeiată de același unchi.

 

La întoarcerea dintr-o călătorie în Țara Sfântă, a fost consacrat episcop al orașului Mira. A subscris deciziei Conciliului de la Niceea, din 325, privind credința în divinitatea lui Cristos, proclamat de o ființă cu Tatăl. Ar fi fost închis și torturat pentru credință în timpul persecuției lui Constanțiu al II-lea (în jurul anului 350) și ar fi murit la vârsta de 65 de ani în 345 sau 350.

 

Legendele ulterioare îl prezintă ca un mare făcător de minuni, care a eliberat trei ofițeri închiși pe nedrept de Constantin; a făcut posibilă căsătoria a trei tineri săraci condamnați, strecurând zestrea în monede de aur prin fereastra casei lor; a crescut trei tineri și a eliberat câțiva marinari naufragiați.

 

În secolul al XII-lea s-a născut tradiția sfântului Nicolae care, în ajunul sărbătorii sale, dăruiește dulciuri copiilor; dar deja în secolul al IX-lea, în nordul Germaniei, folclorul păgân îl înlocuise pe Sfântul Nicolae cu „omul de Crăciun”, până la schimbarea numelui, în țările anglo-saxone, în „Santa Claus”, identificat ulterior de noi cu vechiul „ Mos Craciun".

 

În secolul al XI-lea, destinul său s-a încrucișat cu cel din Bari: 62 de marinari aflați în misiune în Antiohia Siriei, la întoarcere, au pătruns în biserica din Mira (orașul fusese recent ocupat de turci selgiucizi) și a pus stăpânire pe relicvele sfântului, ajungând la Bari (Italia) la 9 mai 1087. Despre aceasta a aflat întreaga Europă, și evenimentul este amplu documentat în arhiva Bazilicii „Sfântul Nicolae”.

 

Datorită popularității enorme a sfântului, pelerini din vest și din est vin permanent la Bari: ortodocșii ruși, spre exemplu, au devenit foarte frecvenți în ultima perioadă, vizitând zilnic orașul.

C. L.