În această duminică îl vedem pe Isus învățând mulțimile din barca lui Simon Petru și, după ce termină de vorbit, îi cere să meargă la pescuit. Acest lucru i se pare inutil lui Petru, dar el aruncă năvoadele și, văzând rezultatele extraordinare, reacționează, cade la picioarele lui Isus și spune: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!” Îndepărtează-te de mine, sunt un om defect, sunt o problemă.

Nu este nimic rău în a se declara păcătos, problema este convingerea că din acest motiv Domnul ar trebui să se îndepărteze de el. Isus spune exact contrariul: de acum înainte vom fi mereu împreună.

Aceasta este a doua instrucțiune pe care Simon Petru o primește de la Isus: prima a fost să folosească năvoadele atunci când el nu le-ar fi folosit, deoarece veneau după o noapte de pescuit fără rezultat și năvoadele păreau inutile; a doua instrucțiune a lui Isus este că va deveni pescar de oameni, în timp ce Simon Petru se vede, de data aceasta pe sine, inutil. El greșește în ambele cazuri.

Domnul privește păcatul altfel decât noi. Înțelegerea spontană pe care oamenii o dau păcatului este următoarea: dacă cineva este păcătos, atunci prin slăbiciunile și greșelile sale s-a dovedit a fi inutil, ba chiar periculos. Mulți, din cauza păcatelor lor, cred că Dumnezeu nu poate avea nimic de-a face cu ei, deoarece s-au dovedit a fi strâmbi și inconsecvenți.

În provocarea de a educa oamenii în credință, este necesar să se combată tristețea și descurajarea care sunt adânc înrădăcinate în inimile oamenilor; dimpotrivă, o conștiință de sine umilită este cel mai bun punct de plecare și preludiul abandonării în mâinile Sale. Un psalm spune: „Jertfa mea, Dumnezeule, este duhul umil, inima căită şi umilă, Dumnezeule, n-o dispreţui!”

Care este strategia de salvare? Dezabsolutizarea percepției noastre de sine. Conștientizarea păcatului este terenul fertil pentru lucrarea lui Dumnezeu în noi, pentru o deschidere radicală de a începe din nou împreună cu el.

Isus nu trebuie să se îndepărteze doar pentru că Simon este un păcătos, dar poate să-i fie alături tocmai pentru că acesta știe că este astfel și nu se crede drept. Simon nu-și va aminti mereu de aceasta, însă o face cu durere în clipa pătimirii lui Isus. Cât de greu este să întâlnești oameni care au depășit acest pas, astfel încât suntem copleșiți de autointitulați creștini care nu abandonează frâiele vieții lor în mâinile lui Dumnezeu, pentru că sunt intim convinși că se pot descurca singuri. Iar rezultatul este mediocritatea.

Iubirea lui Dumnezeu pe care o proclamă creștinii este în esență milostivire, iar poarta ei de intrare este umilitatea noastră. Iertarea lui Dumnezeu nu este o birocrație, ci punctul de plecare al vieții creștine.

C. L.