„În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: "Pace vouă!" Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,19-31).
Episodul lui Toma, apostolul care trece de la a fi necredincios la a fi credincios după ce atinge rănile Celui Înviat, se numără printre cele mai iubite și mai cunoscute istorii. Este iubit pentru că noi toți înțelegem îndoielile lui Toma, toți simpatizăm cu firea lui umană.
Ținem mereu minte că creștinismul este o religie foarte atentă la firea umană a protagoniștilor săi: trădările și pocăințele lui Petru, convertirea persecutorului Paul, îndoielile lui Toma care vrea să atingă rănile pentru a crede. Toma, datorită îndoielilor sale, a experimentat o comuniune profundă cu Isus.
Și dacă Evanghelia a vrut să păstreze acest episod, este pentru că a recunoscut îndoielile legitime ale credinței precum cele ale lui Toma. Trăsăturile fragile ale discipolilor nu au fost niciodată ascunse de evangheliști. Se poate ajunge la credință, sau o putem regăsi, chiar și pe calea lui Toma și a bunului simț al credinței.
Să ținem cont de faptul că Isus apare apostolilor cu un trup înviat care păstrează rănile pătimirii. Isus cel înviat este cel răstignit, cel care atârna de lemn ca un condamnat. Învierea nu a șters semnele, stigmatele, rănile pătimirii, ci le-a transformat.
Într-adevăr, Toma, pentru a crede în înviere, vrea să vadă rănile de pe mâini, vrea să atingă semnele cuielor și rana de pe coastă. Pentru el, aceasta este dovada, ca și cum ar spune că învierea este adevărată dacă răstignitul este adevărat.
Învierea începe pe Golgota și se termină în mormântul gol. Dacă Toma l-a recunoscut pe cel înviat după rănile sale, dacă deci cel înviat, care nu mai moare, are pe el semnele pătimirii, atunci este probabil că noi, în istorie, de multe ori nu l-am recunoscut pe cel înviat și continuăm să nu-l recunoaștem, pentru că noi credem că învierea este sfârșitul rănilor.
De prea multe ori îl negăm pe Cel Înviat pur și simplu pentru că îl căutăm în mod greșit.
C. L.
