„Fericiţi acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găseşte veghind!”
Pot exista multe moduri de a privi viața cuiva. De obicei, ne proiectăm în viitor gândindu-ne la ceva care ne va împlini și ne va satisface. Ne gândim să facem lucruri frumoase sau interesante. Îndrăgostiții vorbesc despre cum își văd viitorul, cei care așteaptă pensionarea pentru a putea face în sfârșit ceva ce au sperat dintotdeauna să facă. Cineva a spus că omul este o ființă pentru viitor, adică el există în funcție de cum vede ceea ce îi iese în cale.
Evanghelia din această duminică ne vorbește despre viitorul „turmei mici” a lui Cristos, adică despre noi: Tatăl a binevoit să ne încredințeze Împărăția Sa. Dar acest obiectiv minunat are propriul său drum. Ea trece prin renunțări care nu sunt pierderi, ci câștiguri. Și există o atitudine de luat, care ne schimbă radical perspectiva. Nu este instinctiv să ne gândim la noi înșine ca la niște servitori care îl așteaptă pe stăpân. Ne gândim la viața noastră mai degrabă ca la un bun care trebuie gestionat, iar viitorul bun este pentru noi certitudinea acestuia, căutăm această siguranță și chiar facem din credință una dintre căile acestei siguranțe.
Întrebarea este: cine este stăpânul? Dacă sunt eu, viața trebuie să mă asculte, faptele trebuie să mă confirme în convingerile mele și totul trebuie să fie la dispoziția mea. Dar acest lucru nu se întâmplă oricui. Pur și simplu pentru că este fals. Stăpânul este un Celălalt. Dacă trăim ca și cum am fi noi, viața devine absurdă și ne afundăm în anxietatea de a apăra o comoară care se destramă și se corupe. Dar stăpânul este Dumnezeu Tatăl, iar realitatea i se supune Lui. Iar când această realitate este acceptată, aprindem lampa pentru a rămâne de veghe, așa cum a fost în noaptea eliberării de Paști, așteptând cu fapta ca Domnul să vină și să ne ia cu El.
În fiecare zi el trece pe lângă noi și ne cere să mergem cu el, să avem încredere în el. Și dacă ne lăsăm purtați, în lucrurile care ni se întâmplă, existența devine o aventură și Domnul își face lucrarea în noi. Deschideți-i imediat stăpânului când acesta bate la ușă. El ne bate la ușă în situațiile neprevăzute, în nevoile cuiva apropiat, în deraierile vieții. Dacă ne deschidem și îl primim, intrăm în Providență. Dacă nu ne deschidem, viața rămâne pe umerii noștri și facem din ea suma neliniștilor noastre. Mai bine să deschidem. Stăpânul, din fericire, este El.
C. L.
