În pasajul evanghelic din această duminică vedem o „zi tipică” din viața lui Isus. El merge la casa lui Petru și Andrei și o vindecă pe soacra lui Petru; apoi la porțile orașului Cafárnaum întâlnește mulțimea și vindecă mai mulți bolnavi și posedați. El nu se sustrage datoriei de a se întâlni și de a se apropia de „toți” bolnavii și posedații orașului.

Isus manifestă chipul unui Dumnezeu care este aproape, acolo unde trăiesc oamenii, care vindecă, care consolează, care mângâie, care ajută să se ridice. O iubire milostivă care se apropie de om într-un mod particular în momentul durerii și suferinței. Desigur, vindecarea bolnavilor, eliberarea persoanei posedate, vindecarea soacrei lui Petru nu sunt acțiunea unui magician sau a unui vindecător, ci pur și simplu o realizare și materializare a ceea ce el însuși a spus: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”(Mc 1,15).

Isus a venit să „îngrijească de treburile Tatălui său”. Și aici, în sinagogă, el intenționează să asculte și să învețe Cuvântul și apoi să se roage atât în ​​sinagogă, cât și dimineața „când era încă întuneric”, într-un loc pustiu. Și noi, la fel ca primii doi ucenici, suntem în această călătorie urmându-l pe Isus. A-l urma înseamnă a da zilelor noastre direcția corectă.

- De ce mă cauți? întreabă Domnul Isus. Îl căutăm pentru că avem nevoie de ajutorul lui? Practic, a corecta această întrebare înseamnă să ne trăim timpul din plin, și desigur, dacă îl găsim cu adevărat pe Domnul, am găsit acea comoară care ne umple viața.

În sfârșit, ziua noastră, ca și cea a lui Isus care, deși era întuneric, „a ieșit într-un loc pustiu și s-a rugat acolo”, în ciuda faptului că a fost asaltat de oamenii care s-au adunat lângă el, nu poate să nu fie „condimentată” cu rugăciune.

C. L.