În Evanghelia din această duminică există două figuri opuse: pe de o parte cărturarii înveșmântați în lux cu ospețele și liturghiile lor; pe de altă parte, o văduvă săracă cerșetoare. Caracteristicile acestora sunt aviditatea opulențelor religioase și generozitatea femeii sărace.

Principalele acțiuni ale cărturarilor sunt: primirea saluturilor, primele locuri, devorarea caselor văduvelor și rugăciunea în public pentru a fi văzuți. Este un mod de a fi într-o singură direcție: spre propria persoană, aspectul obsesiv, rolurile și aprecierile râvnite și un „eu” înfometat care sfâșie viața. E ceva de temut.

Acești cărturari sunt o derivă permanentă a persoanelor credincioase și a omului în general. Este riscul de a ceda propriei avidități, care se folosește de orice pentru a sătura golul interior. Aceasta este inima credinciosului atașat de sine. Trebuie să ne ferim de ea, pentru că este vizibilă în noi toți, în lucrurile nerezolvate pe care le purtăm în noi, în compromisurile pe care le lăsăm să se stabilească prin greșelile noastre, în neglijența spirituală care este poate cel mai mare rău răspândit printre clerici și printre toți cei botezați.

Așa înțelegem ce este acea sărmană văduvă: este calea de ieșire, este calea de a nu aluneca în obscenitatea cărturarilor acestei Evanghelii. Calea de ieșire din sine este în a repeta fapta acestei văduve față de comoara Templului. Această comoară era îndreptată spre cult și săraci, adică pentru Dumnezeu și aproapele; în timp ce toată lumea pune în ea ce este de prisos, adică ceea ce nu implică riscuri, ceea ce dacă faci nu-ți schimbă prea mult situația, biata femeie a pus „din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viața ei”. Cu alte cuvinte, totul este jucat. Ea își oferă viața. De remarcat: având două monede, le aruncă pe ambele. Ar fi putut păstra cel puțin una...

Cel ce vrea să se salveze știe ce are de făcut: să ofere ceea ce îi este necesar. Nu ce este de prisos. Sunt biserici pline de oameni care nu s-au pus vreodată pe deplin de partea lui Dumnezeu, ci au făcut prea puțin prin credința lor creștină. La fel au procedat și cu aproapele, care riscă să fie lăsat la periferia inimii.

Atunci când pentru Dumnezeu sau pentru aproapele cineva dă ceea ce este cu adevărat vital, gustăm iubirea. Atunci inima nu mai este o prăpastie. Este liberă.

C. L.