În Vigilia Pascală cântăm: „Aceasta este noaptea în care Cristos, rupând lanțurile morții, se înalță biruitor din adâncuri”. De asemenea, este vestită Învierea din Evanghelia după Matei, care are câteva paradoxuri și unele repetiții.

 

Femeile merg la mormânt, un cutremur însoțește apariția unui înger, care rostogolește piatra și se așează liniștit, în timp ce „de frică, paznicii s-au cutremurat şi au rămas ca morţi”. Cei vii care păzeau cadavrul au devenit morți, în timp ce defunctul din mormânt nu mai este acolo. Totul a fost răsturnat cu susul în jos. Dar Îngerul are o învățătură: „Nu vă temeţi!” Va fi același lucru pe care îl va spune și Isus când le va apărea: „Nu vă temeţi!”

 

Dar frica rămâne, motiv pentru care este cu atât mai necesară întâlnirea cu cel care poate să ne elibereze de ea: nimeni nu va învinge de unul singur acest adversar, nici măcar pe calea credinței.

 

Încercăm să supraviețuim cu propriile forțe în fața tuturor greutăților care ne înconjoară, în fața durerii imense pe care o resimțim, chiar și din cauza războiului, chiar și de la toate marile calamități care au loc. Dar nu o putem face singuri.

 

Trebuie să căutăm: „Ştiu că-l căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis”. Toată acea durere nu a fost în zadar, ci ne-a deschis ochii la întâlnirea cu Dumnezeu, care dă viață dincolo de moarte, credință dincolo de frică.

 

Viața nu este luată, ci transformată: „Iată, merge înaintea voastră în Galiléea!” Este locul misiunii, al chemării, al manifestării. Moartea devine începutul unei noi misiuni. La fel și durerea.

 

Suferința pe care o trăim este cea care precede învierea.

C. L.