Și în această duminică, cuvântul lui Dumnezeu, prin experiențele lui Ilie (Lectura I) și a lui Petru (Evanghelia), ne oferă o metaforă a vieții de credință și a relației noastre cu Domnul.
Ilie, dornic să-l întâlnească pe Dumnezeu, se așteaptă ca el să se manifeste într-un mod uimitor, cu fenomene naturale impetuoase și impresionante. Însă nu va fi așa.
Dumnezeu îl surprinde, revelându-se cu o experiență mult mai „intimă” și „pașnică”, un sunet de liniște adâncă, aproape imperceptibil.
Doar cei care trăiesc tăcerea și rugăciunea pot percepe bogăția „sunetului liniștii adânci” al prezenței Domnului, care nu are nevoie de zgomot sau realități uimitoare pentru a se face întâlnit. Mai degrabă, de inimile libere gata să fie locuite de el.
Este o invitație și pentru noi să avem curajul de a străbate căi „noi”, dar în același timp „vechi”, pentru că sunt deja prezente în Sfânta Scriptură și deja parcurse de sfinți, pentru a avea o experiență autentică a lui Dumnezeu și a merge alături de el!
Și pasajul Evangheliei, după ce a menționat inițial episodul înmulțirii pâinilor și a peștilor, schimbă definitiv scenariul și, preluând tonuri aproape dramatice, ne vorbește despre o experiență profundă a relației cu Isus trăite de apostoli.
În simbolistica bogată a acestui fragment, barca este viața fiecăruia dintre noi, dar este și viața Bisericii; vântul și furtuna, pe de altă parte, reflectă bine imprevizibilitatea care trece prin viața noastră și a întregii Biserici.
Cuvintele lui Petru: „Doamne, poruncește să vin la tine pe apă!”, urmate de strigătul lui dramatic: „Doamne, salvează-mă!”; se aseamănă atât de mult cu dorința noastră de a simți puternic apropierea lui Dumnezeu. O referință, așadar, la numeroasele ocazii în care credința noastră în Isus este pusă la încercare de evenimentele vieții.
Și Biserica, drept comunitate, este adesea dornică să experimenteze apropierea Învățătorului său.
De asemenea, este vorba și pentru noi, ca și pentru Petru, să nu ne întoarcem privirea de la Isus și să mergem hotărât în întâmpinarea lui, descoperind cu bucurie că harul său ne împiedică să ne „scufundăm” în „valurile” vieții.
C. L.
