„V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină”.

„Bucuria” este cel mai înalt cuvânt din vocabularul nostru existențial. Poate chiar mai înalt decât cuvântul iubire (se poate iubi fără bucurie) și cu siguranță mai înalt decât termenul „plăcere”.

Dar ce este bucuria? Poate fi produsul unei relații? În acest caz, bucuria ar înceta odată cu ruptura relației în sine. Poate fi o consecință a unui dar primit? În acest caz ar înceta odată cu dispariția obiectului dorit.

Isus ne spune că trebuie să existe o bucurie care nu este consecință a unei relații sau a posesiei unui bun. Trebuie să existe o bucurie care poate rămâne chiar și atunci când totul se prăbușește, când o iubire nu este reciprocă, când un act de binefacere nu primește recunoștință.

Adevărata bucurie, pe care sfântul Francisc a numit-o „bucuria perfectă”, este întotdeauna ceva ce ține de inimă și de aderența la o sursă de lumină. Acesta este motivul pentru care Isus ne reamintește că, dacă participăm chiar la viața lui Dumnezeu, dacă experimentăm iubirea lui Dumnezeu, dacă ne luminăm cu lumina lui Dumnezeu, vom deveni luminoși, „vom deveni bucuroși” și nicio situație, nicio persoană, niciun eveniment nu ne va putea lua vreodată această bucurie, care a devenit parte a vieții noastre; „Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”, le spune Isus discipolilor săi (In 16,22).

Bucuria perfectă derivă din participarea la o iubire atât de intensă, încât nu numai durează în timp, ci iubește și îmbrățișează senin, la fel ca și iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Paul a spus-o: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuţia sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 8,35-38).

C. L.