Congregația pentru Cler a publicat în iunie a.c. Instrucțiunea Convertirea pastorală a comunității parohiale în slujba misiunii evanghelizatoare a Bisericii. Documentul analizează tema îngrijirii pastorale a comunităților parohiale, a rolului clerului și laicilor, îndemnându-i pe toți cei botezați la o mai mare coresponsabilitate. În mod fundamental, textul amintește că în Biserică există loc pentru toți și toți își pot găsi locul în unica familie a lui Dumnezeu, cu respectarea vocației fiecăruia. Conceptul de convertire pastorală a impus necesitatea redactării unui instrumentum laboris util fiecărui preot, cu scopul de a desfășura în interiorul parohiei o slujire tot mai autentică, concretă și care să răspundă mai ales exigențelor pastorale, pe lângă normele canonice.

 

 

Doar odată cu crearea Adminsitraturii Apostolice de Moldova la 28 noiembrie 1993, cu înființarea ulterioara a Diecezei de Chișinău, la 27 octombrie 2001, s-a început să se vorbească despre o Biserică Catolică în Moldova. Într-adevăr, anterior, teritoriul Moldovei fusese încadrat în alte dieceze, cum ar fi cele de Tiraspol, Iași și Riga. Odată cu independența Moldovei, Sfântul Scaun a creat o unică realitate eclezială, sub călăuzirea actualului episcop, Mons. Anton Coșa.

Evoluția istorică a dus la dezintegrarea comunității catolice și la diversitatea limbilor și a tradițiilor. Crearea Administraturii Apostolice a însemnat începutul drumului unei readunări deloc ușoare a credincioșilor catolici, cu înființarea parohiilor, cu colaborarea preoților, la început toți fidei donum, cu prezența primelor comunități călugărești: o muncă dificilă și, mai ales, dusă înainte cu puține resurse, dar, desigur, cu multă credință și bunăvoință. Pentru a înțelege mai bine situația actuală a diecezei este necesară parcurgerea trecutului, începutul deloc ușor, bilingvismul, lipsa preoților și a structurilor, precum și celelalte dificultăți care au fost înfruntate.

Astăzi se conturează o identitate a diecezei și a clerului, iar asta după mai bine de 27 de ani care au văzut înființarea 20 de parohii, hirotonirea a șapte preoți diecezani, pe lângă intrarea altor tineri în familiile călugărești masculine sau feminine.

Toate acestea au fost posibile datorită prezenței preoților fidei donum, dintre care unii mai sunt prezenți, alții întorcându-se în diecezele de origine; datorită familiilor călugărești, unele încă prezente, ca dehonienii și salezienii, alte părăsind dieceza, ca verbiții și conventualii; datorită familiilor călugărești feminine, actualmente având șapte în zece comunități, altele plecând, după ce au desfășurat o slujire frumoasă.

Un alt rol important l-au avut mișcările, mai ales în formarea laicilor și în însoțirea drumului de credință: Focolarii, Mondo Migliore, Legio Mariae, Kolping, Reînnoirea în Duh, Calea Neocatecumenală, Acțiunea catolică, Întâlniri matrimoniale.

Cu timpul, dieceza a ajuns la propria organizare, fie la nivel de curie, fie la nivel pastoral. Astăzi activează 20 de parohii în cele trei decanate, cu 26 de preoți (17 diecezani și opt călugări).

 

 

Identitatea preotului diecezan poate și încadrată în patru relații fundamentale:

1. Omul lui Dumnezeu. Când se dorește să se vorbească bine despre un preot se spune: este cu adevărat un om al lui Dumnezeu, adică o persoană care trăiește în dialog cu Dumnezeu, îi ascultă cuvântul și dă mărturie despre experiența dătătoare de viață a lui Dumnezeu în propria sa viață, făcând să se vadă concret ce înseamnă ea în termeni de bucurie și seninătate interioară. Pe care Dumnezeu trebuie preotul de azi să-l caute, să-l trăiască, să-l mărturisească, să-l vestească? Răspunsul este ușor: pe Dumnezeul lui Isus Cristos, adică pe acel Dumnezeu pe care l-a revelat Isus (cf. In 1,18). După exemplul lui Isus, preotul trebuie să simtă urgența de a da mărturie în fața tuturor despre iubire, bunăvoință și milostivire. Se înțelege îndemnul Papei Francisc de a redescoperi în milostivire „inima evangheliei” (Evangelii gaudium, nr. 36) sau „manifestarea cea mai luminoasă a adevărului lui Dumnezeu” (Amoris laetitia, nr. 311).

2. Apostol al lui Isus Cristos și martor al bucuriei evangheliei. Pentru preot, a fi în relație cu Dumnezeu înseamnă a fi într-o legătură specială cu Isus Cristos, a fi, după cum ar spune Paul în Scrisoarea către Romani: „slujitor” și „apostol ales ca să vestească evanghelia” (Rom 1,1) „la toată făptura” (Mc 16,15), adică de a le duce tuturor, chiar și celor care nu mai vin la biserică sau vin rareori, sau nu mai vin deloc, celor indiferenți sau care sunt împotrivă, sau celor de departe evanghelia împărăției lui Dumnezeu, de a o vesti, prin cuvânt și mărturie de viață, ca mântuire a omului, a tuturor oamenilor. Preotului îi este încredințată sarcina de a ajuta la redescoperirea cuvântului lui Dumnezeu ca o vestire bucuroasă pentru bărbații și femeile de astăzi, adică un cuvânt care este în stare să-i lumineze și să le facă existența înfloritoare. Cum afirmă Papa Francisc, vestirea evangheliei astăzi trebuie să se concentreze pe esențial, adică pe ceea ce este mai frumos, mai mare, mai atrăgător și, totodată, mai necesar (cf. Evangelii gaudium, nr. 35), pentru că conținutul evanghelizării este o vestire a bucuriei (Evangelii gaudium, nr. 4-5 și 14).

3. Are stilul bunului păstor. Caracteristica specifică a identității preotului este aceea de a fi „păstor” al comunității creștine, după modelul și urmarea lui Isus, care își cunoaște, un câte una, oițele sale și le cheamă pe fiecare pe nume. Sarcina primordială și specifică a preotului-păstor este de a aduna comunitatea creștină în jurul cuvântului lui Dumnezeu, zidind Biserica prin intermediul ascultării și lecturii, personale și comunitare, a cuvântului lui Dumnezeu. Cea mai potrivită formă de autoritate a stilului „bunului păstor” este a aceluia care are capacitatea de a face să răsară ceva nou și vital dintr-un pământ fertil, care duce la existență, care îi face pe alți oameni să înflorească și să crească, deschizându-le noi orizonturi și responsabilizându-i la rândul lor. În fruntea comunității, preotul se asigură că fiecare botezat participă la misiunea Bisericii, având capacitatea de a depăși orice diversitate, deoarece, așa cum spune Papa Francisc, unitatea trebuie să predomine întotdeauna asupra conflictului (cf. Evangelii gaudium, nr. 226-230).

4. Este înrădăcinat printre oameni. Urmând exemplul lui Isus Cristos care, pentru a deveni vrednic de încredere pentru relațiile cu Dumnezeu, s-a făcut „în toate asemenea fraților” (Evr 2,17), preotul este un mijlocitor între Dumnezeu și oameni și este chemat să se scufunde în uman până la punctul de a-i înțelege neliniștea, suferința, bucuriile și speranțele. Dacă nu este uman, preotul nu este credibil atunci când vorbește despre Dumnezeu și vestește evanghelia. Ce fel de umanitate i se cere astăzi preotului pentru ca să-și poată îndeplini în mod credibil funcția de mediere a evangheliei lui Cristos? Este importantă practicarea unor virtuți umane fundamentale, cum ar fi: onestitatea, sinceritatea, încrederea, puritatea, simțul dreptății și legalității, dezinteresul în serviciul binelui comun, capacitatea de a intra în relații sănătoase și cordiale cu toată lumea, cu simpatie și înțelegere și, prin urmare, cu mare capacitate de a ști să creeze comuniune și nu diviziune între oameni. Dar preotului care dorește să fie „vrednic de încredere pentru relațiile cu Dumnezeu” (Evr 2,17) i se cere mărturia umanității lui Isus, așa cum este relatată în Evanghelii, cu compasiunea și grija pentru fiecare suferință, cu libertatea față de orice normă sau obicei aflat în contrast cu binele ființei umane, cu primirea respectuoasă a fiecărei persoane, cu relația profundă și intimă cu Dumnezeu.

 

 

Dacă aceste patru aspecte prezentate mai sus pot evidenția figura preotului în general, cu siguranță, realitatea din Moldova cere clarificarea altor aspecte care completează identitatea preotului.

1. Dieceza de Chișinău are actualmente preoți autohtoni și fidei donum, pe lângă cei care aparțin familiilor călugărești. Preoții autohtoni sau moldavi și-au maturizat chemarea în comunitatea catolică moldavă, unii chiar și cu o experiență ortodoxă anterioară. Au fost formați în afara țării, însă, în îndeplinirea slujirii, transmit în mod concret cultura locală, atât din punct de vedere al tradițiilor, cât și al limbii. Pe lângă aceasta, reprezintă, ca urmare a stabilității, realitatea viitoare a Bisericii Catolice din Moldova. Într-adevăr, preotul autohton nu are drept obiectiv mobilitatea misionară și trebuie să garanteze pe parcursul anilor o prezență constantă, mereu în creștere și care pune bazele pentru viitorul Bisericii Catolice. Relația cu episcopul este una de ascultare totală, disponibilitate și colaborare neîntreruptă. În plus, vocația sa este o parte a vieții comunității bisericești care i-a dat naștere. La rândul său, dieceza simte responsabilitatea de a-l însoți pe preot în drumul său, asigurându-i, pe cât posibil, ceea ce este necesar pentru întreținerea sa.

2. Altă prezență importantă este aceea a preoților fidei donum, proveniți din alte țări și dăruiți de diecezele de origine Bisericii Catolice din Moldova pentru o perioadă bine definită. Este vorba de o prezență importantă, care cere procesul de înculturării și al cunoașterii limbii. Formarea lor este legată de realitățile ecleziale de unde provin și, cu siguranță, sunt purtătorii unor experiențe noi, care, însă, trebuie mereu conformate condițiilor ecleziale locale. La preoții fidei donum este predominantă legătura cu dieceza de origine, care trebuie îngrijită, fie alimentând relațiile dintre episcopi, fie cerând ajutor și susținere pentru slujirea pastorală, pe lângă păstrarea relațiilor frecvente cu confrații din acea dieceză. Raportul dintre dieceze este fixat prin semnarea de către episcopi a unei „convenții” care stabilește perioada prezenței, modalitățile și condițiile slujirii în Dieceza de Chișinău, raporturile cu dieceza de proveniență, condițiile administrative și de asigurare, pe lângă tot ceea ce trebuie folosit pentru binele preotului și pentru o desfășurare senină a slujirii.

3. Călugării sunt o altă prezență valoroasă, printre ei fiind chiar unii autohtoni, care, întrucât aparțin unei familii călugărești, își desfășoară slujirea în baza acordurilor existente cu dieceza. Institutele de viață consacrată oferă o contribuție deosebit de semnificativă la misiunea Bisericii locale, deoarece călugării care primesc o sarcină pastorală participă la viața clerului diecezan și îi împărtășesc pasiunea apostolică. În special, oferă modele de viață fraternă care edifică și clerul diecezan. Este importantă relația dintre familia călugărească și dieceză, pentru ca să poată exista mereu continuitate în prezențe, călugării fiind deseori supuși schimbărilor periodice.

 

 

În pofida diversității de origine, fiecare preot este chemat la un drum serios de convertire pastorală și la disponibilitatea a se îngriji în primul rând de sine, cu angajamentul de a răspunde într-un mod din ce în ce mai fidel și mai generos chemării de a sluji comunitatea creștină și necesităților ministerului. Preotul trebuie să fie animat de „acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5). Obiectivul la care nu se poate renunța este ca „preotul să fie și să devină din ce în ce mai mult un credincios” (PDV, nr. 73). Pe drumul neobosit al convertirii vieții preotului sunt indicate cinci aspecte care merită o atenție și reflecție constantă: izolarea în care trăiește preotul, diviziunea interioară, birocratizarea slujirii, folosirea bunurilor și viața privată. Prin urmare, este necesar, pentru a nu cădea în situațiile de disconfort abia indicate, să fie susținută unitatea dintre slujire și viață, dintre activitatea pastorală și viața interioară, dintre acțiune și contemplație, dintre cuvântul asimilat și cuvântul dăruit, dintre caritatea primită și cea exercitată. În plus, este importantă confruntarea cu folosirea bunurilor (banii și sărăcia), mitul autorealizării (autonomia și ascultarea) și a sexualității (plăcere și castitate), aspecte care pot da naștere crizelor: „Preoții ajung la sfințenie în modul lor propriu, îndeplinindu-și îndatoririle cu sinceritate și statornicie, în Duhul lui Cristos” (cf. PO, nr. 12-13).

 

 

Toți preoții din Moldova formează prezbiteriul, conform învățăturii Conciliului: „Preoții... alcătuiesc, împreună cu episcopul lor, o unică preoție” (LG, nr. 28), iar Pastores dabo vobis amintește că „preotul găsește tocmai în apartenența și devotamentul față de Biserica locală, un izvor de semnificații, de criterii de discernământ și acțiune, care dau contur atât misiunii pastorale, cât și vieții sale spirituale” (nr. 31). Într-adevăr, preotul din Moldova nu acționează singur, ci întotdeauna în cadrul prezbiteriului, devenind confratele tuturor celor care fac parte din el. A fi prezbiteriu este aspectul cel mai important al vieții preoțești, ținând mereu cont de faptul că prezbiteriul nu este o organizație a diecezei, ci un „organism”. De aceea, pentru preoți este mai important să fie în slujirea comuniunii și să trăiască unitatea în prezbiteriu decât să devină contractori de servicii și să se arunce în activism. „Niciun preot nu-și poate îndeplini cum se cuvine misiunea în mod izolat și de unul singur” (PO, nr. 7). Darul suprem pe care preoții îl pot face comunității creștine nu este o serie de activități sau o totalitate de funcții, ci mărturia unei fraternități trăite concret. Un moment ce trebuie considerat important în realitatea preoțească îl reprezintă diversele forme și moduri de viață comună. Și decretul conciliar Presbyterorum ordinis (nr. 8) îi cere clerului să se întâlnească bucuros chiar și pentru a se destinde împreună, să evite primejdiile ce pot izvorî din izolare, promovând și încurajând modalități ale vieții comune, cum ar fi locuirea împreună sau cel puțin întâlnirile frecvente.

 

 

În pofida deosebirii de experiență și de origine, clerul moldav are în comun unele aspecte, cum este dimensiunea misionară, pentru că Moldova este o țară de misiune. Biserica Catolică a avut istoria sa în Moldova, totuși, evoluția istorică, cu consecințele materialismului și ateismului, au limitat vestirea evangheliei și mărturisirea credinței. Astăzi, sarcina preotului din Moldova este aceea de a propune un drum nou de evanghelizare prin acțiunea misionară. Această acțiune este posibilă doar dacă ne inserăm de deplin în viața comunităților noastre moldave, sau, cum spune Papa Francisc în Evangelii gaudium, să „ieșim”, având inițiativa fără să ne fie teamă, căutându-i pe cei de departe și mergând la răscrucile drumurilor. Se dorește o Biserică având ușile deschise, care merge în întâmpinarea omenirii de azi, căreia îi duce lumina și bucuria evangheliei. Doar astfel putem fi o realitate misionară și adevărata alegere va fi aceea de a dedica propria slujire preoțească misiunii ad gentes. Ce ne ajută să fim misionari? Trebuie ținut cont de stilul lui Isus, care le spune discipolilor săi: „Veniți după mine” (Mt 1,17). Este un imperativ prezent, care cere urmarea lui imediată și plecarea în misiune împreună cu el. Pentru a fi misionari nu este suficient să nu ne fie frică de a-l urma imediat. În același timp, trebuie ajutate comunitățile parohiale să se maturizeze în credință și să se deschidă la mărturisire și misiune. De multe ori apar aceste întrebări: cum este posibil de a face misiune într-o parohie mică și cu puțini credincioși, unde este dificil și a vesti evanghelia? Întrebări care pot fi justificate și răspunsul la ele se află în puterea și rădăcina experienței misionare: întâlnirea cu Cristos care schimbă viața! După ce l-au întâlnit pe Cristos, primii creștini au înțeles imediat că evanghelia este pentru om și pentru toți oamenii, simțind nevoia să o ducă și altora fără prea multe de ce-uri. Răspunsul la de ce-ul misiunii și la de ce și preoții sunt chemați la misiune se află în propria experiență personală a întâlnirii cu Cristos. Așadar, mărimea parohiei și dificultățile, care sunt reale și de înțeles, nu pot fi nicidecum o piedică pentru vestirea lui Cristos și a cuvântului său mântuitor, care trebuie să meargă dincolo de pereții bisericii sau de numărul credincioșilor. „Trebuie găsite perspective care să permită reînnoirea structurilor parohiale «tradiționale» în cheie misionară. Aceasta este inima convertirii pastorale dorite, care trebuie să atingă vestirea cuvântului lui Dumnezeu, viața sacramentală și mărturia carității, adică ambientele esențiale în care parohia crește și se conformează misterului în care crede” (Congregația pentru Cler, Instrucțiunea „Convertirea pastorală...”, nr. 20).

 

 

Un alt aspect comun este a se dărui comunității, pentru că niciun preot nu trăiește în familie sau are legături cu familia de origine, ci trăiește o prezență totală în comunitatea în care este chemat să-și desfășoare, prin mandatul episcopului, slujirea. Relația cu comunitatea îi permite preotului să trăiască și dimensiunea familiarității ecleziale cu frații și surorile, care este familiaritatea cu Dumnezeu (cf. Lc 8,18-21).

Preotul aflat în slujirea parohiei trebuie să aibă unele caracteristici decisive pentru slujirea pastorală:

– Capacitatea de ascultare respectuoasă, pentru ca orice persoană să devină conștientă de propria chemare și să răspunsă la întrebările: Ce-mi cere Domnul? Ce pot să le dau și să le ofer altora?

– Grija față de relații în interiorul parohiei, prin dialog și fraternitate, pe lângă capacitatea de a genera procese de schimbare și de convertire, care conduc la iertarea reciprocă, și de a implementa o viață comunitară reală.

– Capacitatea de a vesti frumusețea evangheliei, administrând sacramentele, daruri care edifică comunitatea creștină.

– Capacitatea unei comunități în comuniune cu toate realitățile ecleziale, evitând autosuficiența și izolarea parohiei.

Aceste caracteristici reprezintă umanitatea preotului care crește prin intermediul îndeplinirii umile a slujirii. Însă mai sunt două imagini care definesc rolul preotului în relația cu comunitatea. Întâi de toate este „paternitatea”, înțeleasă în perspectiva călăuzei înțelepte și autoritare. A doua este capacitatea de a orienta drumul parohiei conform criteriilor evanghelice, fără a pierde comuniunea și unitatea scopurilor.

Ar trebui să ne facă să reflectăm acest text al Papei Francisc:

 

Prefer o Biserică lovită, rănită și murdară pentru că a ieșit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii în ea însăși și a comodității de a se agăța de propriile siguranțe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie în centrul atenției și care ajunge să fie închisă într-o încâlceală de obsesii și proceduri. Dacă ceva trebuie să ne neliniștească în mod sfânt și să preocupe conștiința noastră este că atâția frați ai noștri trăiesc fără forța, lumina și mângâierea prieteniei cu Isus Cristos, fără o comunitate de credință care să-i primească, fără un orizont de sens și de viață. Mai mult decât frica de a greși sper să ne miște frica de a ne închide în structurile care ne oferă o protecție falsă, în normele care ne transformă în judecători implacabili, în obișnuințele în care ne simțim liniștiți, în timp ce afară e o mulțime înfometată, iar Isus ne repetă fără încetare: „Dați-le voi să mănânce” (Mc 6,37).

 

Parohia este o comunitate de credincioși care se regăsesc în jurul mesei cuvântului și a Euharistiei, fapt pentru care orice celebrare, în special cea duminicală, trebuie trăite drept izvor și culme a vieții comunității. Liturgia este momentul dialogului dintre om și Dumnezeu, motiv pentru care trebuie accentuată sacralitatea evenimentului, pe lângă valorizarea limbajului simbolic al liturgiei și al tuturor semnelor sale. În plus, liturgia trebuie să fie celebrată și trăită întotdeauna cu bucurie și în mod participat.

Euharistia este inima vieții comunitare, însă de la Euharistie se pleacă pentru a fi creștini în lume, îmbogățiți și cu darul cuvântului lui Dumnezeu. Papa Francisc a spus: „Prin Euharistie, Cristos dorește să intre în existența noastră și să o pătrundă cu harul său, astfel ca, în fiecare comunitate creștină, să existe coerență între liturgie și viață” (12.02.2014).

În celebrarea sfintei Liturghii, cuvântul lui Dumnezeu să fie mereu proclamat de lectori apți și de la amvon, omilia să nu fie un moment „de meditație sau de cateheză” (Dies Domini, nr. 41), ci să aibă un caracter discursiv, accesibil tuturor și, în același timp, să fie scurtă. Rugăciunea universală să fie o expresie adevărată a rugăciunii poporului convocat al lui Dumnezeu și rod al ascultării cuvântului lui Dumnezeu. Intențiile să fie sobre și pregătite din timp. Oferirea darurilor (ofertoriul) să nu lipsească niciodată de la vreo celebrare. Rugăciunea euharistică, momentul culminant și central al celebrării, să fie proclamată cu solemnitate cu și voce tare și clară.

Din acest motiv, orice liturghie să fie pregătită, niciodată improvizată, fapt pentru care este bine să se constituie în mod stabil un grup liturgic care să pună în aplicare liniile directoare ale celebrării și să se îngrijească de pregătirea ei, ținând cont că celebrarea euharistică este centrul vieții comunitare. Grupul să pregătească proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, semnele liturgice pentru ca să fie mai bine înțelese de credincioși, rugăciunile credincioșilor și, mai ales, ale copiilor și tinerilor.

Orice celebrare sau rit să-și aibă importanța, de aceea, rugăciunea comunității trebuie să fie întotdeauna animată și condusă, să se aibă grijă de pietatea populară, cum ar fi adorația euharistică, Via crucis, Rozariul, veghile de rugăciune, novenele și celelalte forme, în special cele care nu necesită prezența preotului, astfel încât să fie mereu ocazii de evanghelizare.

Să nu lipsească un mic grup de ministranți, coordonat de un laic sau de o călugăriță sau chiar de diaconul permanent, acolo unde există. Să fie folosită o haină liturgică potrivită și unică pentru toți ministranții.

Chiar nefiind slujiri instituite, în fiecare parohie să fie promovate slujirile de fapt, mai ales în ceea ce ține de proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, cu lectori care să fie pregătiți atât din punct de vedere spiritual, cât și al calității lecturii.

Ambientul liturgic să-și păstreze întotdeauna sacralitatea, cu odoare demne și simple, prezbiteriul ordonat și altarul respectat și onorat, ca semn al lui Cristos, chiar și în afara celebrării liturghiei. La fel și amvonul și scaunul celebrantului. Să se acorde mare atenție veșmintelor liturgice, să fie demne și sobre și să nu-și piardă natura, care este de a manifesta și nu de a acoperi slujirea pe care o desfășoară cineva.

Să acorde mare atenție și angajament administrării sacramentelor. Sacramentul Botezului să fie pregătit cu grijă împreună cu părinții, care trebuie responsabilizați și implicați. Este important să se țină legătura cu familiile copiilor abia botezați prin contacte personale și comunitare, pentru a continua transmiterea credinței propriilor copii. Să se acorde o atenție specială cuplurilor în situații matrimoniale iregulare: cererea să fie primită de fiecare dată când există garanția unei bune educații creștine, susținute de părinți și nași.

Întotdeauna să existe o mare disponibilitate pentru celebrarea ritului Penitenței și să nu lipsească niciodată, în contextul celebrării, referința explicită la cuvântul lui Dumnezeu. Locul celebrării sacramentului Penitenței să fie biserica, în confesional sau într-un alt loc de rugăciune. În cazul copiilor, administrarea sacramentului Penitenței să se facă în confesionale potrivite și nu în spații închise.

Destinatarii sacramentului Ungerii bolnavilor sunt acei credincioși starea sănătății cărora este grav afectată de boală sau de bătrânețe. Nu se admite ca sacramentul să fie administrat tuturor celor prezenți, ci doar celor care au nevoie. Chiar și atunci când este făcută în casa bolnavului, celebrarea sacramentului să aibă mereu, pe cât posibil, un caracter comunitar, cu participarea cel puțin a rudelor și a celor care-l asistă pe bolnav.

 

 

Sarcina parohiei este aceea ce a merge în întâmpinarea celor de aproape și a celor de departe pentru a le vesti cuvântului lui Dumnezeu și a-i evangheliza, iar prima exigență este aceea de a individualiza care sunt modalitățile de le propune tuturor vârstelor un drum de inițiere creștină. Este bine să se țină cont de următoarele aspecte:

1. Obiectivul inițierii creștine să nu fie sacramentul ce trebuie celebrat, ci „viața creștină” care se naște din sacramentul celebrat. Obiectul trebuie să fie inițierea în viața creștină. Asta înseamnă a începe trăirea ca și creștini în lume, a începe ascultarea și practicarea cuvântului, a începe celebrarea în calitate de creștini a Euharistiei, a începe participarea la viața parohiei, a începe trăirea credinței, a speranței și a iubirii.

2. Fundamentul vieții creștine este Isus Cristos și el este centrul viu al credinței de care depinde modul de a trăi în societate și în Biserică angajamentul zilnic. Înaintea sacramentelor trebuie vestit Isus Cristos, iar sarcina comunității creștine nu este aceea de a judeca bunătatea persoanelor și mântuirea lor, ci doar de a-l vesti pe Isus Cristos și a arăta că, aderând la el, se trăiește mai bine și se construiește o lume mai bună.

3. Odată ce copiii nu au autonomia de a face alegeri creștine zilnice, trebuie ca drumul să-i implice pe părinți sau familia. Trebuie înfruntată problema transmiterii credinței, care, din păcate, nu are loc în familie și riscă să nu aibă loc nici în parohia care îndeplinește pur și simplu o funcție de celebrare sau una de asistență socială. Trebuie să existe o vestire îndreptată spre copii, dar care să știe să-i implice și responsabilizeze și pe părinți.

4. Catehetul, care, în general, este preotul sau călugărița, trebuie să asume un rol nou în drumul inițierii creștine: să se ocupe de copii, dar și de părinți; să lucreze în echipă cu laicii aleși, care, cu timpul, să-și maturizeze capacitatea de a fi și ei cateheți. Catehetul / preotul să fie un însoțitor și, în spiritul lui Isus pe drumul spre Emaus, „să se apropie și să meargă alături de ei”. Nu doar să învețe, ci să dea și mărturie; să nu lucreze doar el, ci să-i pună la muncă și pe alții, implicându-i.

5. Timpii și modurile catehezei nu trebuie să inducă gândul că este vorba de școală: să se renunțe la terminologia școlară și să se găsească momente de întâlnire prelungită, în care să se facă experiența comuniunii și a ascultării cuvântului, pentru a-l pune în practică în viața cotidiană a familiei. Nu se învață doar o doctrină, ci se face experiența unui stil de viață.

6. Este necesar să se facă referință în primul rând la Biblie și la Evanghelie, învățând ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și realizarea lui în viață. Toate textele pentru cateheză care se adoptă, în special Catehismul Bisericii Catolice, servesc pentru a înțelege mai bine cuvântul și a găsi căi pentru a-l interioriza și moduri pentru a-l trăi. Materialul ales pentru a-i face pe copii și familiile să lucreze trebuie să fie întotdeauna biblic, dacă nu Biblia însăși.

Drumul catehezei se compune nu doar din explicații în care se învață ceva pentru minte, clarificând noțiunile credinței, ci și din experiențe de viață creștină care se trăiesc împreună și cărora trebuie să li se dedice prin schimbarea stilului de viață. Și celebrările conduc la întâlnirea cu Isus Cristos și ajută mai ales la înțelegerea valorii participării la liturghii.

Obiectivul ce trebuie maturizat este o solidă formare a cateheților laici, care, alături de paroh și de călugărițe, trebuie să promoveze vestirea evangheliei.

Formarea laicilor trebuie să reprezinte obiectivul fundamental în programele pastorale parohiale, după cum se întâmplă deja în unele parohii, unde sunt în act proiecte formative care însoțesc grupurile de laici pe drumul credinței și formării pentru viața creștină. Este bine de menționat itinerarul propus de mișcarea Mondo migliore, care are drept scop o nouă concepție despre viața comunitară: a-l iubi pe Dumnezeu, a-l iubi pe aproapele și a-i dori binele, a fi poporul lui Dumnezeu pentru a ajunge împreună la sfințenia comunitară. În plus, interesantă este experiența Școlii vieții creștine, tot cu scopul de a-i însoți pe laici într-un parcurs de maturizare a credinței și de angajament în viața Bisericii. Sunt prezente și alte mișcări, cum sunt Focolarii, Reînnoirea în Duh și Calea Neocatecumenală, în speranța că și parcursul lor poate deveni în timp mai pregnant în viața diecezei.

Pe lângă aceasta, în fiecare parohie se experimentează forme concrete pentru a ieși, fără teamă, cu respect și umilință, în întâmpinarea celor care trăiesc pe același teritoriu sau sunt întâlniți în viața de zi cu zi, favorizând fraternitatea, ocaziile de dialog, implicarea socială, propunerile de rugăciune și de vestire a evangheliei. De exemplu, animarea cartierului prin „celulele misionare”, care sunt experimentate deja în unele parohii.

Orice comunitate va trebui să-și facă propuneri stabile în vestirea cuvântului lui Dumnezeu și deschise tuturor, cum ar fi împărtășirea evangheliei, lectura cu rugăciune, lectio divina și diferitele forme de cateheză cu adulții, grupuri de spiritualitate familială, de tineri și copii, care favorizează formarea „micilor grupuri de practică” pentru a comunica experiențele trăite.

Trebuie să se acorde atenție specială celor care trăiesc situații trecătoare, chiar și dureroase, persoane deseori mai sensibile la mărturie și la vestirea evangheliei. Îndeosebi, să se aibă grijă de a însoți cuplurile tinere care cer sacramentele pentru ei sau pentru copiii lor, cuplurile în dificultate, bolnavii, cei îndurerați, tinerii și adulții aflați în căutare, oferindu-li-se apropierea și capacitatea de ascultare. Să se continue a susține cu putere apropierea față de familiile cu copii.

Trebuie să se valorizate spațiile parohiale, pentru ca să devină locuri în care se trăiește un stil clar de ascultare, întâlnire și vestire a evangheliei.

 

 

Atenția față de cei săraci și slabi trebuie să fie un angajament constant în parohie, pe lângă a-i educa pe credincioși să trăiască o caritate permanentă și activă, motiv pentru care parohia este chemată să promoveze cultura solidarității, nu în termenii a ceva extraordinar, ci a ceva normal. Așadar, fiecare comunitate să aibă al său Caritas parohial, cu sarcina primordială de a-i anima și educa pe credincioși la solidaritate, de a promova desfășurarea multiplelor servicii, de a asculta noile sărăcii și de a colabora în rețea cu diversele realități caritative și instituționale prezente în dieceză.

Ar fi importante următoarele acțiuni:

• crearea unui „centru de ascultare”, pentru a cunoaște mai bine sărăciile prezente în comunitate, care să fie un serviciu al comunității ce exprimă spiritul evanghelic al mărturiei carității; să fie un punct de referință pentru persoanele aflate în dificultate, unde problemele lor găsesc ascultare și sunt luate în considerație; să fie o oportunitate pentru a cunoaște situațiile de marginalizare prezente în teritoriu; să fie un instrument pentru a-i însoți pe cei care trăiesc într-o situație de suferință în căutarea soluțiilor la problemele lor.

• sensibilizarea comunității prin informații referitoare la sărăcie și la soluțiile posibile, recurgând la foaia parohială și / sau o scurtă intervenție la sfârșitul sfintei Liturghii, cerând un răspuns din partea comunității, nu doar și nu atât în termeni de pomană, ci, mai ales, în termeni de disponibilitate, de timp, de ascultare, de împărtășire și de însoțire.

• găsirea, împreună cu laicii, a conținuturilor și modalităților pentru a transmite mai bine valoarea unei solidarități active și a unei carități autentice, chiar și în cateheză și liturgie.

Ascultarea este punctul de plecare și de sosire pentru a primi și „a face astfel ca săracii să se simtă în comunitatea creștină ca la ei acasă” (Ioan Paul al II-lea). Ascultarea să fie un dar, pentru că este timpul atenției acordate persoanei; să fie un bine, pentru că fiecare persoană pe care o întâlnim ne oferă ceva din sine însăși; să fie bucurie, pentru că, în povestea celui care se află în nevoie, se trăiește un moment de fraternitate regăsită.

Trebuie să fie dezvoltat și voluntariatul solidar și caritativ, care să aibă grijă de săraci, de bătrânii singuratici, de bolnavi și de nevoiași. Este bine ca și credincioșii mai sensibili să fie educați pentru „slujirea carității”, realizând proiecte, chiar dacă de dimensiuni mici, care să facă simțită apropierea parohiei față de cei mai slabi.

Este necesară favorizarea, inclusiv prin experiențele voluntariatului și slujirii, atât ordinare, cât și extraordinare, plecând de la ceea ce este deja în comunități, a apropierii copiilor și tinerilor față de sensibilitatea caritativă și misionară. Trebuie să fie prevăzută în itinerariile catehetice dimensiunea caritativă în aspectele sale sociale, așa cum învață doctrina socială a Bisericii, fiind vorba de un aspect esențial pentru maturizarea în credință.

În administrarea economică a parohiei să se țină mereu cont de grija față de cei mai nevoiași.

 

 

Trăim o perioadă istorică ce solicită multă responsabilitate în gestiunea bunurilor care sunt în slujba vieții comunității creștine, așa cum constat o cere Papa Francisc în intervențiile sale și chiar reforma Curiei. Alegerile pe care le facem trebuie să arate care sunt prioritățile noastre și să facă credibilă credința noastră, chiar și pentru persoanele care trăiesc departe de Biserică. Și în viața noastră privată, autenticitatea vieții spirituale se vede după cum administrăm bunurile.

Parohia este un organism bisericesc recunoscut la nivel civil, iar parohul devine, prin acceptarea numirii, reprezentantul ei legal și administratorul ei unic. Ca responsabil al parohiei, „parohul este răspunzător nu doar din punct de vedere sacramental, liturgic, catehetic și caritativ, ci și din punct de vedere administrativ” (cf. can. 519).

Comunitatea parohială beneficiază de două organisme ale comuniunii: Consiliul pastoral și Consiliul pentru probleme economice. Aceste două organisme sunt distincte, însă complementare și necesare pentru a individualiza realizarea binelui comunității.

Consiliul pentru probleme economice este organismul comuniunii căruia îi revine să colaboreze cu parohul în administrarea tuturor bunurilor economice și de patrimoniu ale parohiei. Gestiunea economică a comunității nu poate fi lăsată în grija unei singure persoane și îi revine parohului să promoveze coresponsabilitatea laicilor, după cum afirmă CDC: „Dacă, după aprecierea Episcopului diecezan..., se consideră că este oportun, în fiecare parohie să fie constituit un consiliu pastoral” (can. 536). „În fiecare parohie să existe un consiliu cu problemele economice, care funcționează nu numai după normele dreptului universal, ci și după normele date de Episcopul diecezan și în care credincioșii, aleși în conformitate cu aceleași norme, îl ajută pe paroh în administrarea bunurilor parohiei” (can. 537).

Anul financiar al parohiei durează de la 1 ianuarie până la 31 decembrie al fiecărui an. La sfârșitul fiecărui an și, în orice caz, până la data de 31 ianuarie următor, parohul va prezenta Curiei diecezane bilanțul final.

Drept principii pentru o bună administrare sunt corectitudinea și transparența, pentru că arată adevărul cu privire la resurse disponibile și permit discernerea a ceea la ce se poate renunțat și cât, în schimb, este necesar. Contabilitatea parohiei și cea personală a parohului trebuie să fie distincte în mod clar, la fel ca și conturile curente. Să se vegheze cu o atenție deosebită asupra a tot ceea ce privește punerea în siguranță a structurilor și activităților parohiei.

„Este foarte scandalos a trata fără transparență banul. Avem datoria de a gestiona în mod exemplar, folosind reguli clare și comune, ceea pentru ce într-o zi vom da cont stăpânului viei” (Papa Francisc, 21.05.2018).

Bunurile parohiei trebuie să fie folosite în principal în următoarele scopuri: necesitățile cultului divin, operele de caritate, susținerea clerului (20% care revin parohiei), operele de evanghelizare și pastorale.

Este important de a-i educa pe credincioși să fie atenți la necesitățile parohiei. Formele de contribuție tradiționale sunt reprezentate de ofertele cu ocazia celebrărilor liturgice și trebuie înțelese drept participare din recunoștință la necesitățile Bisericii și nu este bine să fie privite sau considerate drept taxă pentru un serviciu. Importante sunt „colectele” anuale obligatorii, fie cele cu caracter universal (obolul sfântului Petru, pentru misiuni și pentru Țara Sfântă), fie cu caracter diecezan. În zilele în care sunt prevăzute aceste colectele, toate sumele de bani, atât parohiale, adunate în biserici, cât și personale, să fie destinate scopului stabilit.

Consiliul pastoral parohial are o sarcină pur pastorală și este alcătuit din credincioșii aflați în comuniune cu Cristos și implicați în unica misiune a slujirii lui Dumnezeu și a Bisericii. Consiliul este un grup eclezial, care trebuie, înainte de toate, să crească în credință și în caritatea evanghelică, pe lângă faptul de a fi atent la toate exigențele fraților de aproape și de departe. Toate problemele care privesc viața și misiunea parohiei interesează consiliul, care promovează, sub călăuzirea parohului, acele inițiative adaptate care astfel contribuie ca parohia să fie tot mai mult o comunitate de credință, speranță și iubire, fidelă misiunii de evanghelizare și de slujire a oamenilor, prin promovarea vieții lor, așa cum o voiește Cristos.