Calea Crucii, care înseamnă drumul durerii, este comemorarea itinerariului pe care Isus l-a urmat cu mare suferință până la răstignirea lui pe Calvar. Timpul Căii Crucii este o reflecție asupra misterului morții lui Isus, oprindu-se în fața a 14 imagini, înfățișând cele mai dureroase și semnificative momente ale căii durerii parcurse de Isus. Ritul Căii Crucii al Bisericii Catolice amintește și celebrează misterul durerii.

 

Practica ritului Căii Crucii se datorează tradiției franciscane (de fapt franciscanii au fost custodii Sfântului Mormânt din Ierusalim din 1373). Inițial a constat în a merge fizic în Țara Sfântă pentru a reface drumul care ducea spre Calvar și numai cei care aveau mijloace financiare ar fi putut face ca acest vis să devină realitate. Ulterior, franciscanii au început să celebreze Calea Crucii în mănăstiri, până când aceasta a ajuns în parohii și în fiecare loc al credinței creștine.

 

Calea Crucii trasează următoarele stațiuni: Isus este condamnat la moarte, i se pune crucea grea pe umeri, Cristos cade pentru prima dată, se întâlnește cu Maica Sa, Simon de Cirene îl ajută pe Isus să ducă crucea, Veronica șterge fața Mântuitorului, Cristos cade a doua oară, mângâie femeile din Ierusalim, a treia cădere, Isus este dezbrăcat de hainele sale, este bătut în cuie pe cruce, Cristos moare pe cruce, trupul este luat de pe cruce, trupul este așezat în mormânt.

 

Este o practică obișnuită ca în parohii, Calea Crucii să fie celebrată vinerea și să reprezinte un moment de reflecție profundă asupra misterului crucii, astfel încât ceea ce a trăit Isus cu mare suferință să deschidă inimile credincioșilor către o credință mai autentică. Sensul învierii lui Isus nu poate fi înțeles dacă misterul răstignirii sale nu este cunoscut pe deplin.