În comunități, Calea Crucii este cea mai răspândită și cea mai celebrată devoțiune din timpul Postului Mare.

 

Rememorarea ultimelor ore din viața pământească a Domnului, pe Muntele Măslinilor, la procesul în fața sinedriului, biciuirea, condamnarea la moarte pronunțată de Ponțiu Pilat, urcarea pe Calvar, răstignirea, moartea și depunerea în mormânt sunt evocarea dramatică a drumului dureros necesar răscumpărării.

 

Biserica ne-a oferit această contemplare a misterului crucii pornind de la evenimentul istoric descris în Evanghelii, unde este relatată de către evangheliști narațiunea pătimirii Domnului.

 

Calea Crucii, în sensul actual al termenului, datează de la sfârșitul Evului Mediu. Ea este menționată spre sfârșitul secolului al XIII-lea, însă nu ca un exercițiu de pietate, ci ca fiind drumul parcurs de Isus în timpul urcării sale pe Muntele Calvar și marcat de o succesiune de „stațiuni”.

 

Cristalizarea celebrării Căii Crucii a avut loc de-a lungul secolelor și a determinat stațiunile în principal în funcție de practica predicatorilor misionari care au răspândit-o. Forma sa actuală, cu aceleași 14 stațiuni, este atestată în Spania în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în special în cercurile franciscane. 

 

Calea tradițională a Crucii include unele stațiuni fără o referință biblică precisă, cum ar fi cele trei căderi ale Domnului, întâlnirea lui Isus cu Maica sa îndurerată și cu Veronica.

 

Participând la stațiunile Căii Crucii, fiecare credincios își reafirmă adeziunea față de Învățător; plânge pentru propriul păcat, ca Petru; își deschide inima, ca și tâlharul cel bun, spre credința în Isus; rămâne la crucea lui Cristos, ca și Maica și discipolul iubot, și acolo primește împreună cu ei cuvântul care mântuiește și Duhul care dă viață.

C. L.