Interviu realizat de Oficiul Diecezan pentru Comunicații al Episcopiei de Chișinău cu Eminența Sa, cardinalul João Braz de Aviz, Prefectul Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică

În periplul său apostolic pe toate continentele, cu ocazia Anului pastoral dedicat Vieții consacrate, vizitând Dieceza de Chișinău, în ciuda programului foarte încărcat, Eminența Sa, cardinalul João Braz de Aviz, prefectul Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și al Societăților de Viață Apostolică, a găsit câteva momente pentru a ne acorda, cu bunăvoința care-l caracterizează, un interviu, răspunzând cu amabilitate la întrebările care i-au fost adresate.

Eminență, în istoria Bisericilor Catolice pe care le-ați vizitat zilele trecute – cea de Iași și cea de Chișinău – este pentru prima dată când un cardinal, prefect al unei congregații romane, efectuează o vizită în această nouă realitate nouă care se numește Dieceza de Chișinău. Pentru noi, vizita Eminenței Voastre nu este doar una istorică, ci reprezintă și o mărturie vie a ceea ce ne învață astăzi Papa Francisc despre Biserica care trebuie să se deschidă spre comunitățile aflate la periferie, dincolo de specificul lor religios. Pentru Eminența Voastră, ce reprezintă această primă vizită în această parte a unei Europe de Est aflată iarăși într-un triunghi resetat de mentalități social-religioase ?

Am venit aici având fixat acest program pe care l-am stabilit împreună cu Preasfințitul Anton și care prevedea, printre alte momente, întâlnirea cu persoanele consacrate din această regiune. Totuși, m-a impresionat puternic contactul pe care l-am avut cu Biserica locală, cu toate realitățile diecezane, comunitățile vizitate, preoții diecezani.

A ști că e pentru prima dată când un prefect al unei congregații vine în această parte a lumii e pentru mine o mare bucurie și aș fi fericit dacă ar mai veni aici o sută de cardinali, dar e important că deocamdată a ajuns unul. Fără îndoială că vor veni și alții. Aflându-mă în dieceza voastră, am putut să observ mult mai atent și mai conștient diferitele realități cu care se confruntă ea. Am găsit aici o Biserică foarte vie, o Biserică a Conciliului, și despre asta vorbesc atâtea semne, chiar dacă este o Biserică încă foarte recentă, care se află încă într-un proces de fortificare, la urma urmei sunt doar 20 de ani de la înființarea ei. Nu știu dacă e așa în toată Moldova, dar cel puțin aici, la Chișinău, am văzut-o astfel, dar cred că este peste tot la fel. Am văzut aici o viață creștină catolică foarte frumoasă; deși e o comunitate minoritară – sunt puține persoane –, ea dă dovadă de o autentică viață de credință. Ceea ce contează pentru noi nu e să fim mulți, deoarece, posibil că în viitor, acolo unde suntem mulți vom fi puțini; dar contează ca evanghelia să fie evanghelie, și nu doar citită, ci și trăită.

Noi, cei din Congregația pentru Persoanele consacrate am înțeles că nu putem să ne limităm doar să stăm la Roma pentru a analiza statistici sau probleme și a avea contacte oficiale. Trebuie să ieșim. Și călătorim mult: de aici voi merge în Spania, apoi în Coreea [de Sud], Timorul de Est, Statele Unite și așa mai departe. Când mergem în vizită în diferite locuri, nu o facem doar pentru a da lecții, ci pentru a trăi împreună acele realități care există în Biserica respectivă și, apoi, să transmitem aceste experiențe Sfântului Părinte, în momentul în care ni se cere. Și cum acest an este dedicat vieții consacrate, este un lucru deosebit să întâlnim pretutindeni persoanele consacrate.

Într-adevăr, sunt mulțumit de ambele întâlniri, cea de la Iași și cea de aici, de la Chișinău. În acest sens, mă întorc acasă îmbogățit cu multe experiențe.

Pentru noi, preoții care am audiat în facultățile de teologie cursuri despre Sfânta Treime, a fost o noutate perspectiva socială pe care ne-ați prezentat-o la întâlnirea cu persoanele consacrate din Dieceza noastră. Despre această perspectivă a misterului Sfintei Treimi nu-mi amintesc să ne fi vorbit cineva atât de aproape de inima noastră. Credeți că această nouă perspectivă a teologiei trinitare ar putea fi, treptat, propusă pentru întreaga Biserică și ar avea rezultate?

Ceea ce stă la baza acțiunii Bisericii este puterea unei carisme. Carismele sunt date în Biserică pentru a aprofunda anumite realități. În adolescență, pe când aveam 16 ani, am avut șansa să cunosc Mișcarea Focolarilor, fondată de Chiara Lubich. Din carisma unității acestei mișcări am învățat această nouă perspectivă asupra Sfintei Treimi şi menționez acest lucru tocmai pentru a rămâne fidel față de tot ceea ce am învățat și trăit până acum. La universitate am studiat și eu tratatul despre Sfânta Treime, un tratat foarte bun, foarte bine explicat. Concomitent am descoperit în mine și dorința de a adora Sfânta Treime, de a vorbi corect despre ea. Însă a trăi împreună cu Sfântă Treime, adică a simți că ea este izvorul vieții, că suntem imagini ale lui Dumnezeu, că, după cum Dumnezeu e unul, dar întreit, și noi trebuie să fim una, chiar dacă suntem mulți, și a trăi astfel prin ceea ce se numește kenosis, termen teologic care înseamnă golirea de sine pentru a-l găsi nu doar pe Dumnezeu, ci și pe aproapele, am învățat nu din manuale, ci din această carismă a unității. Despre această temă am vorbit ieri cu unul dintre preoții voștri, care îmi mărturisea că ceea ce știe din cursurile pe care le-a urmat despre Sfânta Treime îl poate conduce maximum până la contemplarea mistică, nu însă și la această perspectivă a comuniunii interpersonale. Atunci când este dată, carisma vine și deschide orizonturi noi, care însă nu aparțin doar ei înseși, ci întregii Biserici. Sunt convins că într-o zi, Biserica va trăi mai mult și mai deplin această perspectivă – nu că nu ar trăi-o, dar accentuez, o va trăi mai mult –, fapt care mă bucură. Totuși, la acest stadiu nu se poate ajunge prin cuvinte, ci prin acțiuni concrete, prin experiențe. Dacă trăim deja unitatea în diversitate și colaborăm unii cu alții în pofida greutăților și a eșecurilor, în înțelegere și iertare, atunci Biserica va înainta în această direcție, care, în același timp, ne va ajuta să înțelegem că toți formăm o familie, fără să reducem diversitatea celuilalt la noi înșine, și, înțelegând aceasta, vom trăi liberi. Acestea sunt rezultatele, roadele.

Vizitând și văzând realitățile Bisericii care se află în România (Dieceza de Iași) și Republica Moldova, ce diferențe ați observat? Care credeți că ar fi vocația specifică a Bisericii noastre locale?

O dorință pe care o aveam demult în inima mea a fost aceea de a compara modul în care se prezintă Biserica Ortodoxă în Brazilia, acolo unde ea este în minoritate, cu Biserica Ortodoxă dintr-o țară în care catolicii sunt în minoritate. Venind spre Chișinău și văzând acele răstigniri la marginea drumului, simțeam o mare bucurie, știind că aceasta a fost o țară în care numele lui Isus a fost interzis într-o vreme și nu putea fi rostit public. Pentru mine e un semn bun prezența acestor răstigniri la marginea drumului. Însă, cred că nu este suficient doar acest aspect. Trebuie să vedem cum pot fi îmbunătățite raporturile dintre cele două Biserici, pentru ca mărturia lor să fie cât mai credibilă. Aceste relații nu se mai pot baza pe frica unuia de celălalt sau pe apărarea unuia de celălalt, ci, chiar dacă este dificil, trebuie construite relații de iubire mutuală: catolicii să-i iubească profund pe ortodocși, iar aceștia la rândul lor să facă același lucru. Noi trebuie să construim aceste relații cu dorința nu de a crește numeric, ci cu dorința de a ne vedea ca frați, pentru că nu se poate să credem în același Isus și să fim divizați. În Biserică, această viziune se maturizează tot mai mult și va continua să se maturizeze, și Papa Francisc contribuie mult la aceasta.

Un aspect pe care îl văd în această zonă, este că, deși sunteți puțini, există vocații, există preoți, există surori, iar multe alte persoane sunt foarte atașate de Biserică. Dând împreună mărturie despre credința voastră, se vor maturiza vocațiile, după cum am văzut și la Iași, de exemplu, unde există o Biserică cu rădăcini adânci în istorie și care a progresat mult în acest sens. Însă este nevoie să nu ne oprim la mărturie, ci să mergem și mai departe, să acționăm. Am observat aici un puternic simț religios, un puternic simț al rugăciunii, al uniunii cu Dumnezeu. Și este un lucru care mă bucură și care trebuie completat cu desăvârșirea comuniunii.

La final, care ar fi mesajul Eminenței Voatre pentru Biserica locală de Chișinău?

Un mare „Mulțumesc” pentru această „Școală” și pentru că ați fost pentru mine ca un maestru, fapt datorită căruia mă întorc acasă îmbogățit. De acum și voi aveți un loc în inima mea, și acest lucru este foarte important pentru mine. Mă voi mai gândi la voi nu ca la persoane îndepărtate, pentru că am început să vă cunosc și aș dori foarte mult ca acest lucru să continue, să ne cunoaștem și mai mult. Cu Preasfințitul Anton suntem deja prieteni, însă aș dori să fiu și cu voi toți, cu Biserica de aici, mai ales cu persoanele consacrate. Viața continuă, iar noi trebuie să înaintăm cât timp Dumnezeu ne ține în viață. Și să nu ne fie frică să facem acest lucru împreună cu Papa Francisc, pentru că el este punctul nostru de convergență. Împreună cu Dumnezeu și împreună cu noi el poartă Biserica înainte. Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze din belșug pe voi toți și să nu vă fie frică de viitor!

Vă mulțumim!

Pr. Petru Ciobanu