A fost nevoie de Coronavirus pentru a ne trezi din somnul infailibilității noastre sau din delirul falsei noastre omnipotențe și a ne readuce cu picioarele pe pământ, în contact strâns cu fragilitatea noastră. Ne-am gândit că suntem invulnerabili, de neatins, de nepătruns, dar dintr-o dată ne trezim „expuși”, fără să conștientizăm că așa am fost mereu, pentru că, așa cum învață filozofia, „a exista” înseamnă „a fi expus”.

 

Ce ne poate învăța această infecție? Multe lucruri, dar unul în special. Această experiență ne face să conștientizăm faptul că suntem o singură familie mare. Un tot întreg. Că suntem o comunitate și nu persoane izolate, fiecare închisă de sine sau lipită cu ochii de telefonul mobil. Nu mai putem fi indiferenți.

 

Înțelegem că și alți oameni există și că depindem de sănătatea lor, de strănutul și tusea lor. Chiar prin propria lor respirație. Prin strângerea de mână. Acest Coronavirus ne reamintește despre densitatea umanității noastre. Faptul că, deși suntem de culoare și naționalitate diferită, suntem cu toții până la urmă în aceeași barcă și că ceea ce se întâmplă cu unul are efecte asupra tuturor celorlalți.

 

Păcat că nu ne-am gândit la asta înainte. Paradoxul este tocmai acesta: este necesar să experimentăm teama de contagiere sau situația de pericol extrem pentru a redescoperi această dimensiune antropologică. Frica ne-a făcut să descoperim că alții sunt importanți și că, în anumite privințe, viața noastră este și în mâinile lor.

 

Poate că ne-ar putea servi drept lecție, pentru perioada când, sperăm în curând, vom reveni la normalitatea noastră. Poate că, atunci când toate acestea se vor termina, vom reveni la lucrurile cotidiene, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

 

Apoi, vom avea nevoie de noi temeri, noi amenințări și noi infecții pentru a ne aminti că în final suntem cu toții un tot întreg. Că alții ne preocupă întotdeauna. Nu numai în perioadele excepționale, ci poate și mai mult în perioadele normale.

 

 Mons. Cesare Lodeserto