„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi” (In 10, 11).
Imaginile culturii biblice, marcată de ritmul lent ale vieții nomade și pastorale, par îndepărtate față de nevoile noastre zilnice de eficiență și competitivitate. Cu toate acestea, și noi simțim uneori nevoia unei pauze, a unui loc unde să ne odihnim, a unei întâlniri cu cineva care ne întâmpină așa cum suntem.
Isus se prezintă ca cel care, mai mult decât oricine altcineva, este gata să ne asculte, să ne ofere mângâiere, și chiar să-și dea viața pentru fiecare dintre noi.
În pasajul lung al Evangheliei după Ioan, din care este luat acest Cuvânt al vieții, Isus ne asigură că este prezența lui Dumnezeu în istoria oricărei persoane, așa cum a fost promis lui Israel prin gura profeților.
Isus este păstorul, conducătorul care își cunoaște și iubește oile, adică poporul său obosit și uneori pierdut. Nu este un străin care ignoră nevoile turmei, nici un hoț, care vine să fure, sau un tâlhar care ucide și împrăștie și nici un mercenar, care acționează doar din interes.
„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi.”
Turma pe care Isus o simte ca fiind a sa, desigur, sunt ucenicii săi, toți cei care au primit deja darul botezului, dar nu numai. El cunoaște orice ființă umană, o cheamă pe nume și de fiecare se îngrijește cu tandrețe.
El este adevăratul păstor, care nu doar ne conduce spre viață, nu doar vine să ne caute ori de câte ori ne rătăcim, dar deja și-a dat viața pentru a împlini voința Tatălui, care este plinătatea comuniunii personale cu El și recucerirea fraternității dintre noi, foarte serios rănită de păcat.
Fiecare dintre noi se poate strădui să recunoască vocea lui Dumnezeu; să audă cuvântul său care îi este adresat și să-l urmeze cu încredere. Mai presus de toate, putem avea certitudinea că suntem iubiți, înțeleși și iertați necondiționat de cel care ne asigură:
„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi.”
Atunci când experimentăm, măcar un pic, această prezență silențioasă, dar puternică în viața noastră, se aprinde în inimă dorința de a o împărtăși, de a crește capacitatea noastră de a purta de grijă și de a-i primi pe ceilalți. După exemplul lui Isus, putem căuta să cunoaștem mai bine persoanele din familie, colegul de lucru sau vecinul, pentru a ne lăsa deranjați de nevoile celor pe care îi avem aproape.
Putem dezvolta fantezia iubirii, implicându-i pe ceilalți și lăsându-ne să fim implicați. În micimea noastră, putem contribui la construirea unor comunități fraterne și deschise; capabile să însoțească drumul multora cu răbdare și curaj.
Meditând chiar la această frază din Evanghelie, Chiara Lubich a scris: „Isus spunea în mod deschis despre sine: <<Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: să își dea viața pentru prietenii săi>> (Ioan 15, 13). Iar el trăiește jertfa sa până la capăt. Iubirea sa este o iubire care se sacrifică, adică o iubire care este, de fapt, dispusă să se ofere, să-și dea viața. […] Dumnezeu ne cere și nouă […] fapte de iubire care să aibă (cel puțin în intenție și în decizie) măsura iubirii sale. […] Doar o iubire ca aceasta este o iubire creștinească: nu o iubire oarecare, nu doar un strat de iubire, ci o iubire atât de mare încât să-și dea viața cu adevărat [...⦐ Procedând astfel, viața noastră de creștini va face un salt de calitate, un mare salt de calitate. Și atunci vom vedea, adunându-se în jurul lui Isus, atrași de vocea lui, bărbați și femei din toate colțurile pământului”.
Letizia Magri
