Evanghelia după Marcu încredințează ultimele cuvinte ale lui Isus Înviat unei singure apariții a lui apostolilor.

Ei sunt la masă, așa cum i-am văzut de multe ori împreună cu Isus încă dinainte de patima și moartea lui, dar de data aceasta micuța comunitate poartă semnul eșecului: au mai rămas unsprezece, în loc de doisprezece pe care Isus îi dorise cu el, iar în ceasul crucii unul dintre cei prezenți l-a renegat, mulți au fugit.

În această ultimă, hotărâtoare întâlnire, Cel Înviat le reproșează inima închisă la cuvintele celor care au mărturisit învierea, dar în același timp își confirmă alegerea: în ciuda slăbiciunilor lor, le încredințează din nou vestirea Evangheliei, a acelei Vești bune care este el însuși, cu viața și cuvintele sale.

După acest discurs solemn, Cel Înviat se întoarce la Tatăl, dar în același timp „rămâne” cu discipolii, întărind cuvântul lor cu semne miraculoase.

 

 

Comunitatea trimisă de Isus să-i continue propria misiune nu este așadar un grup de desăvârșiți, ci mai degrabă oameni chemați în primul rând să „stea” cu el, să-i experimenteze prezența și iubirea sa răbdătoare și milostivă. Apoi, numai în virtutea acestei experiențe, ei sunt trimiși să „proclame oricărei făpturi” această apropiere a lui Dumnezeu.

Iar succesul misiunii, cu siguranță, nu depinde de abilitățile personale, ci de prezența celui Înviat care se încredințează pe sine ucenicilor săi și comunității credincioșilor, în care Evanghelia crește în măsura în care este trăită și vestită.

Așadar, ceea ce putem face noi, ca și creștini, este să strigăm iubirea lui Dumnezeu cu viața și cu cuvintele noastre, ieșind din noi înșine cu curaj și generozitate, ca să oferim tuturor, cu delicatețe și respect, comorile Celui Înviat care deschid inimile la speranță.

 

 

Este vorba de a-l mărturisi întotdeauna pe Isus și niciodată pe noi înșine; dimpotrivă, ni se cere să ne „lepădăm” de noi înșine, să ne „micșorăm” pentru ca El să crească. Trebuie să facem loc în noi puterii Duhului său, care ne împinge spre fraternitate: „[...] Trebuie să-l urmez pe Duhul Sfânt care, ori de câte ori întâlnesc un frate sau o soră, mă pregătește să „mă fac una” cu el sau cu ea, să-i slujesc perfect; care îmi dă puterea să-i iubesc dacă sunt în vreun fel dușmani; care îmi umple inima cu milă ca să știu să iert și să le pot înțelege nevoile; ceea ce mă face zelos în a comunica, când vine momentul, cele mai frumoase lucruri din sufletul meu [...] Prin iubirea mea, iubirea lui Isus este cea care se descoperă și se transmite. [...] Cu și pentru această iubire a lui Dumnezeu în inimă se poate ajunge departe, și a împărtăși multor alte persoane descoperirea ta [...] până când celălalt, rănit dulce de iubirea lui Dumnezeu din noi, va dori „să se facă una” cu noi, într-un schimb reciproc de ajutoare, idealuri, proiecte, afecțiuni. Numai atunci vom putea da cuvântul, și va fi un dar, în reciprocitatea iubirii”.