„Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De șapte ori?” (Mt 18,21).
Capitolul 18 din Evanghelia lui Matei este un text foarte bogat, în care Isus dă indicații discipolilor despre cum să trăiască relațiile înăuntrul comunității abia născute. Întrebarea pe care o pune Petru reia cuvintele pe care Isus le rostise cu puțin timp înainte: „Dacă fratele tău greșește împotriva ta...”. Isus vorbește și, la puțin timp după aceea, Petru îl întrerupe, ca și cum și-ar fi dat seama că nu a înțeles bine ceea ce spusese Învățătorul său mai înainte. Și îi pune una dintre cele mai relevante întrebări cu privire la drumul pe care trebuie să-l parcurgă un discipol al său. De câte ori trebuie să ierte?
„Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De șapte ori?”
A ne pune întrebări face parte din călătoria credinței. Credinciosul nu are toate răspunsurile, dar rămâne fidel în pofida întrebărilor. Semnul de întrebare al lui Petru nu privește păcatul împotriva lui Dumnezeu, ci mai curând ce să facă atunci când un frate greșește împotriva altui frate. Petru crede că este un discipol capabil, care poate ajunge să ierte de până la șapte ori. Nu se așteaptă la răspunsul imediat din partea lui Isus care îi spulberă certitudinile sale: „Nu-ți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori șapte” (Mt 18,22). Discipolii cunoșteau bine cuvintele lui Lameh, sângerosul fiu al lui Cain, care cântă repetarea răzbunării până la șaptezeci de ori șapte. Făcând aluzie tocmai la această afirmație, Isus contrapune răzbunării nelimitate iertarea infinită.
„Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De șapte ori?”
Nu este vorba despre a ierta o persoană care jignește continuu, ci mai ales de a ierta în mod repetat în inima noastră. Iertarea adevărată, cea care ne face să ne simțim liberi, se întâmplă în mod obișnuit treptat. Nu este un sentiment, nu înseamnă a uita: este alegerea pe care credinciosul ar trebui s-o îndeplinească, nu doar când ofensa este repetată, ci și de fiecare dată când îi revine în minte. Din acest motiv trebuie să iertăm de șaptezeci de ori șapte.
Chiara Lubich scrie: „Isus […] a avut drept obiectiv, deci, în primul rând relațiile între creștini, între membrii aceleiași comunități. De aceea, înainte de toate, cu ceilalți frați ai tăi în credință trebuie să te comporți așa: în familie, la serviciu, la școală sau în comunitatea ta, dacă aparții de ea. Știi cum adesea dorești să compensezi cu un gest, cu un cuvânt corespunzător, jignirea suferită. Știi cum, din cauza diferențelor de caracter, sau din cauza nervozității, sau din alte motive, momentele în care lipsește iubirea sunt frecvente între persoanele care trăiesc împreună. Ei bine, amintește-ți că doar o atitudine de iertare, mereu reînnoită, poate să mențină pacea și unitatea între frați. Mereu vei avea tendința să te gândești la defectele fraților tăi, să-ți amintești de trecutul lor, să ți-i dorești diferiți de cum sunt… Trebuie ca tu să te obișnuiești să-i vezi cu ochi noi și să-i vezi reînnoiți pe ei înșiși, acceptându-i mereu și imediat și până la capăt, chiar dacă nu se căiesc”.
„Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De șapte ori?”
Noi, toți, aparținem de o comunitate de „iertați”, pentru că iertarea este un dar al lui Dumnezeu, de care avem mereu nevoie. Ar trebui să fim mereu uimiți de imensitatea milostivirii pe care o primim de la Tatăl, care ne iartă dacă și noi îi iertăm pe frați.
Există situații în care nu este ușor să iertăm, întâmplări care provin din condiții politice, sociale, economice în care iertarea poate dobândi o dimensiune comunitară. Sunt multe exemple de femei și bărbați care au reușit să ierte chiar și în contextele cele mai dure, ajutați de comunitatea care i-a susținut.
Osvaldo este columbian. A fost amenințat cu moartea și a văzut cum a fost ucis fratele său. Astăzi este în fruntea unei asociații țărănești, unde se ocupă de reintegrarea persoanelor care au fost implicate direct în conflictul armat din țara sa.
„Ar fi fost ușor să răspund răzbunării cu mai mare violență, dar am spus nu”, explică Osvaldo: „A învăța arta iertării este foarte, foarte dificil, dar armele sau războiul nu sunt niciodată o opțiune pentru a transforma viața. Calea transformării este alta, este să poți atinge sufletul uman al celuilalt și, ca să faci asta, nu ai nevoie de mândrie și nici de putere: e necesară umilința, care e cea mai dificilă virtute de clădit”.
Letizia Magri
