Isus se îndreaptă cu ucenicii săi spre Ierusalim. La vestea că acolo urmează să sufere, să moară și să învie, Petru se revoltă, făcându-se ecoul consternării și neînțelegerii generale. Învățătorul îl ia  atunci  cu  el, împreună cu Iacob și Ioan, urcă „pe un munte înalt”, și acolo le apare celor trei într-o lumină nouă și extraordinară: fața lui „strălucește ca soarele” și împreună cu el sunt Moise și profetul Ilie. Tatăl însuși își face auzită vocea dintr-un nor luminos și îi invită să îl asculte pe Isus, Fiul său preaiubit. În fața acestei experiențe surprinzătoare, Petru nu mai vrea să  plece  și exclamă:

 

 

Isus și-a invitat cei mai apropiați prieteni ai săi să trăiască o experiență de neuitat, pentru ca ei să o păstreze mereu în interiorul lor.

Poate că și noi am trăit cu uimire și emoție prezența și acțiunea lui Dumnezeu în viața noastră, în momente de bucurie, pace și lumină, care am fi dorit să nu se mai termine niciodată. Sunt momente pe care le  trăim adesea împreună cu sau datorită altora. Iubirea reciprocă, de fapt, atrage prezența lui Dumnezeu, deoarece, așa cum a promis Isus: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20). Uneori, în aceste momente de intimitate, El ne face să ne vedem pe noi înșine și să citim evenimentele cu privirea Sa.

Aceste experiențe ne sunt dăruite pentru a avea puterea de a înfrunta dificultățile, încercările și greutățile pe care le întâlnim pe cale, având în inima noastră certitudinea că am fost priviți de Dumnezeu,  care  ne-a chemat să facem parte din istoria mântuirii.

După ce vor coborî de pe munte, discipolii vor merge împreună la Ierusalim, unde îi așteaptă o mulțime plină de speranță, dar și piedici, opoziție, aversiune și suferință. Acolo „vor fi împrăștiați și trimiși la marginile pământului pentru a fi martori ai destinației noastre definitive, Împărăția” lui Dumnezeu.

Ei vor putea începe să construiască deja aici jos Casa Sa printre oameni, deoarece au fost „acasă” cu Isus pe munte.

 

 

„Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!” (Mt 17,7), este invitația lui Isus la sfârșitul acestei experiențe extraordinare. El ne-o adresează și nouă. Ca discipoli și prieteni ai săi, putem înfrunta cu curaj ceea ce ne așteaptă.

Așa a fost și cu Chiara Lubich. După o perioadă de vacanță  atât  de bogată în lumină încât a fost numită „paradisul din 1949” pentru percepția prezenței lui Dumnezeu în mica comunitate cu care își petrecea un timp de odihnă și pentru extraordinara contemplare a misterelor credinței, nici ea nu și-ar fi dorit să se întoarcă la viața de zi cu zi. A făcut-o cu un nou elan, deoarece și-a dat seama că tocmai pentru această experiență de iluminare trebuia să „coboare de pe munte” și să se apuce de treabă ca instrument  al lui Isus în realizarea Împărăției sale, punând iubirea și lumina  Sa  exact acolo unde aceasta lipsea, chiar și înfruntând greutăți și suferințe.

 

 

Atunci când lumina lipsește, să ne readucem în minte și în inimă momentele în care Domnul ne-a luminat. Iar dacă nu am experimentat apropierea Lui, să o căutăm.

Va trebui să facem efortul de a „urca pe munte” pentru a-l întâmpina în semeni, pentru a-L adora în bisericile noastre și, de asemenea, pentru a-l contempla în frumusețea naturii.

Deoarece, pentru noi, El este prezent întotdeauna: este suficient să mergem cu El și, în tăcere, îl ascultăm cu umilință, asemenea lui Petru, Ioan și Iacob.