„Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?” (Ps 27 [26], 1).
„La puțin timp după nașterea Marianei, medicii i-au diagnosticat o leziune cerebrală. Nu avea nici să vorbească, nici să meargă. Am simțit că Dumnezeu ne cerea s-o iubim așa și ne-am aruncat în brațele sale de Tată”, scrie Alba, tânără mamă braziliană. Și continuă: „A trăit cu noi patru ani și a lăsat tuturor un mesaj de iubire. Nu am auzit niciodată din gura ei cuvintele tată și mamă, dar în tăcerea ei vorbea cu ochii, care aveau o lumină strălucitoare. N-am putut s-o învățăm să facă primii pași, dar ea ne-a învățat să facem primii pași în iubire, în renunțarea la noi înșine ca să iubim. Mariana a fost un dar al iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga familie, pe care l-am putea rezuma într-o singură frază: iubirea nu se explică în cuvinte”.
Este ceea ce se întâmplă și azi cu fiecare dintre noi: în fața imposibilității de a conduce întreaga noastră existență avem nevoie de lumină, chiar și de o licărire care arată calea de ieșire, pașii pe care să-i facem astăzi, spre salvarea unei vieți noi.”
„Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?”
Întunericul durerii, al fricii, al îndoielii, al singurătății, al circumstanțelor „inamice” care zădărnicesc visele noastre este o experiență care se trăiește în fiecare punct al pământului și în orice epocă a istoriei umane, așa cum mărturisește această rugăciune veche conținută în cartea Psalmilor.
Probabil autorul este o persoană acuzată pe nedrept, abandonată de toată lumea, în așteptarea judecății. Se află în incertitudine din cauza unui destin amenințător, dar se încrede în Dumnezeu. Știe că El nu și-a abandonat poporul aflat în încercare, cunoaște acțiunea sa eliberatoare; de aceea va găsi în El lumina și va primi adăpost sigur și foarte solid.
Tocmai în conștientizarea fragilității sale, se deschide intimității cu Dumnezeu, întâmpină prezența Sa în propria viață și așteaptă cu încredere victoria definitivă asupra căilor imprevizibile ale iubirii Sale.
„Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?”
Acesta este momentul oportun pentru a reaprinde încrederea noastră în iubirea Tatălui, care dorește fericirea fiilor săi. El este gata să se împovăreze de preocupările noastre , astfel încât să nu ne retragem în noi insine, ci să fim liberi să împărtășim cu ceilalți lumina noastră și speranța noastră.
Cuvântul Veții, așa cum scrie Chiara Lubich, ne conduce în călătorie din întuneric la lumină, de la „eu” la „noi”: „[...] Este o chemare ca să reînsufleţim credinţa: Dumnezeu există şi mă iubeşte. [...] Întâlnesc o persoana? Trebuie să cred că, prin ea, Dumnezeu are să-mi spună ceva. Mă dedic unei munci? În acel moment continuu să am încredere în iubirea Sa. Vine o durere: cred că Dumnezeu mă iubeşte. Vine o bucurie? Dumnezeu mă iubeşte. El este aici cu mine, este mereu cu mine, ştie totul despre mine și împărtășește fiecare gând al meu, fiecare bucurie, fiecare dorinţă, duce împreună cu mine fiecare preocupare, fiecare încercare din viaţa mea. Cum să însufleţim din nou această certitudine? [...] Căutându-l în mijlocul nostru. El a promis că va fi acolo unde doi sau mai mulţi sunt uniţi în numele său. Să ne întâlnim, așadar, în iubirea reciprocă din Evanghelie, cu cei care trăiesc Cuvântul Vieţii, să împărtăşim experienţele şi vom experimenta roadele acestei prezenţe a sale: bucurie, pace, lumină, curaj. El va rămâne cu fiecare dintre noi şi vom continua să-l simţim aproape și în acțiune în viaţa noastră de fiecare zi”.
Letizia Magri
