„Pe cel care vine la mine, nu-l voi da afară” (In 6,37).
Această declarație a lui Isus face parte dintr-un dialog cu mulțimea care, după minunea înmulțirii din belșug a pâinilor, îl caută și cere din nou un semn ca să creadă în el.
Isus dezvăluie că el însuși este semnul iubirii lui Dumnezeu; într- adevăr, el este Fiul care a primit de la Tatăl misiunea de a primi și de a readuce în casa sa toate făpturile, în special fiecare persoană umană, creată după chipul său. Da, pentru că însuși Tatăl a luat deja inițiativa și îi atrage pe toți la Isus, punând în inima fiecăruia dorința unei vieți depline, adică a comuniunii cu Dumnezeu și cu fiecare semen.
De aceea Isus nu va respinge pe nimeni, oricât de îndepărtat s-ar simți de Dumnezeu, pentru că aceasta este voia Tatălui: să nu piardă pe nimeni.
„Pe cel care vine la mine, nu-l voi da afară”.
Este într-adevăr o veste bună: Dumnezeu îi iubește enorm de mult pe toți, gingășia și mila lui se îndreaptă către fiecare bărbat și fiecare femeie. El este Tatăl răbdător și milostiv care așteaptă pe oricine se pornește la drum, împins de vocea interioară.
Noi suntem adesea bolnavi de suspiciune: de ce ar trebui Isus să mă primească? Ce vrea de la mine? În realitate, Isus ne cere doar să ne lăsăm atrași de El, eliberând inima de tot ce o aglomerează în dezordine, ca să primim cu încredere iubirea Lui gratuită.
Dar este și o invitație care ne îndeamnă la responsabilitate. De fapt, dacă trăim această abundență de tandrețe din partea lui Isus, ne simțim mișcați la rândul nostru să-l primim pe El în fiecare semen: bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, sănătos sau bolnav, de cultura noastră sau nu. Și nu vom respinge pe nimeni.
„Pe cel care vine la mine, nu-l voi da afară”.
În Québec (Canada), o comunitate creștină care trăiește Cuvântul se angajează să primească multe familii care vin în țara lor, din multe părți ale lumii: Franța, Egipt, Siria, Liban, Congo. Toți sunt bineveniți și ajutați, inclusiv în posibilitatea de a se insera. Aceasta înseamnă să răspunzi la numeroasele lor întrebări, să completezi formularele referitoare la statutul de refugiat sau rezident, să te coordonezi cu școala copiilor, să-i însoțești să-și descopere cartierul. De asemenea, sunt importante înscrierea la cursurile de franceză și căutarea unui loc de muncă.
Guy și Micheline scriu: „O familie siriană care a sosit în Canada fugind de război a întâlnit o alta, abia sosită și încă foarte dezorientată. Prin intermediul rețelelor sociale a activat linia de solidaritate și mulți prieteni au procurat cele necesare: paturi, canapele, mese, scaune, veselă, îmbrăcăminte, cărți și jocuri pentru copii, oferite spontan de alți copii ai familiilor noastre, sensibilizați de părinți. Au primit mai mult decât aveau nevoie și, la rândul lor, au ajutat alte familii sărace din blocul în care locuiau.
Cuvântul Vieții din acea lună tocmai sosise și spunea: „Să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți!”.
„Pe cel care vine la mine, nu-l voi da afară”.
Iată cum putem transforma acest Cuvânt al lui Dumnezeu în viață: mărturisind apropierea Tatălui în fața fiecărui semen, ca indivizi și comunitate.
Ne ajută această meditație a Chiarei Lubich, despre iubirea milostivă. Ea, scrie Chiara, este „... [...] iubirea care-și deschide larg inima și brațele pentru cei nenorociți, [...] spre cei chinuiți de viață, spre păcătoșii care s-au căit. O iubire care știe să-l primească pe aproapele rătăcit, pe prieten, pe frate sau pe necunoscut și îl iartă de nenumărate ori. [...] O iubire care nu măsoară și care nu va fi măsurată. Este o caritate care a înflorit mai îmbelșugată, mai universală, mai concretă decât aceea pe care sufletul o avea înainte. Acesta într-adevăr simte că se nasc în sentimente asemănătoare celor ale lui Isus, el vede înflorindu-i pe buze, pentru toți pe care îi întâlnește, cuvintele divine,: „Mi-e milă de mulțime” (cf. Mt 15,32). [...] Mila este expresia supremă a carității, aceea care o împlinește. Iar caritatea învinge durerea, pentru că ea ține numai de viața aceasta, în timp ce iubirea durează și în cealaltă. Dumnezeu preferă mila, jertfei”.
Letizia Magri
