„Oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri, acela îmi este şi frate şi soră şi mamă” (Mt 12,50).

 

Evanghelia după Matei povestește un episod din viața lui Isus care poate părea mai puțin important: mama și rudele sale merg la Cafarnaum, acolo unde se află el împreună cu discipolii pentru a vesti tuturor iubirea Tatălui. Probabil au parcurs un drum lung pentru a-l găsi și vor să vorbească cu el. Ei nu intră în locul în care se află Isus, ci trimit un mesaj: „Iată, mama și frații tăi sunt afară și vor să-ți vorbească”.

 

Dimensiunea familială era cu siguranță foarte importantă pentru poporul lui Israel: poporul însuși era considerat „fiul” lui Dumnezeu, moștenitor al promisiunilor sale, iar membrii acestuia se considerau „frați”.

 

Dar Isus deschide o perspectivă neașteptată: cu un gest solemn al mâinii arată spre discipoli și spune:

 

„Oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri, acela îmi este şi frate şi soră şi mamă”

 

Isus dezvăluie o nouă dimensiune: oricine se poate simți parte a acestei familii, dacă se angajează să cunoască voința unicului Tată și să o împlinească.

 

Oricine: adult sau copil, bărbat sau femeie, sănătos sau bolnav, de orice cultură și poziție socială. Oricine: fiecare persoană poartă în sine imaginea lui Dumnezeu Iubire. Mai mult, fiecare persoană este tu-ul lui Dumnezeu, cu care poate intra într-o relație de cunoaștere și de prietenie.

 

Prin urmare, oricine poate face voința lui Dumnezeu, care este iubirea față de El și iubirea fraternă. Și, dacă iubim, Isus ne recunoaște ca membri ai familiei sale: frații și surorile sale. Este cea mai mare șansă a noastră, care ne surprinde; ne eliberează de trecut, de temerile noastre, de tiparele noastre. În această perspectivă, limitele și fragilitatea pot fi, de asemenea, rampe de lansare pentru realizarea noastră. Totul face, cu adevărat, un salt de calitate.

 

„Oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri, acela îmi este şi frate şi soră şi mama”

 

Putem să fim, într-un anumit fel, chiar mamă lui Isus. La fel ca Maria, care s-a pus la dispoziția lui Dumnezeu din momentul Bunei Vestiri până la Calvar și apoi la nașterea Bisericii, tot la fel, fiecare dintre noi îl putem face pe Isus să se nască și să se renască în noi trăind Evanghelia iar prin iubirea reciprocă, să contribuim la nașterea lui Isus în comunitate.

 

Așa cum a spus Chiara Lubich, adresându-se persoanelor dornice să trăiască Cuvântul lui Dumnezeu: „Fiți o familie. Sunt între voi unii care suferă din cauza unor încercări spirituale sau morale? Înțelegeți-i ca o mamă și, chiar și mai mult, luminați-i cu cuvântul sau cu exemplul. Nu lăsați să le lipsească, ci dimpotrivă, faceți să crească în jurul lor căldura familiei. Sunt între voi unii care suferă fizic? Să fie frații voștri preferați. […] Nu puneți niciodată niciun fel de activitate [...] înaintea spiritului de familie cu acei frați cu care locuiți. Și acolo unde mergeți să duceți idealul lui Cristos, [...], nimic din ce veți face nu va fi mai bun decât să căutați să creați cu discreție, cu prudență, dar cu hotărâre, spiritul de familie. Este un spirit smerit, dorește binele altora, nu se îngâmfează ... este iubirea adevărată»[1].

 

„Oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri, acela îmi este şi frate şi soră şi mama”

 

Fiecare dintre noi poate descoperi în viața de zi cu zi misiunea pe care Tatăl i-a încredințat-o pentru a construi marea familie umană.

 

Într-un cartier din Homs, în Siria, peste o sută cincizeci de copii majoritar musulmani frecventează un after-school, găzduit într-o școală a bisericii greco-ortodoxe. Sandra, directoarea școlii, povestește: „Îi primim și ajutăm, prin intermediul unei echipe de profesori și specialiști, într-o atmosferă de familie bazată pe dialog și promovarea valorilor. Mulți copii sunt marcați de traume și de suferințe. Unii sunt apatici, alții agresivi. Vrem să reconstruim încrederea în ei înșiși și în ceilalți. Deși, de cele mai multe ori, familiile sunt dezmembrate din cauza războiului, aici găsesc dorința și speranța de a începe din nou”.

 

Letizia Magri

 

[1] C. Lubich, în Gen’s 30 (2000/2), p. 42.