„Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis.” (Mt10,40)
Evanghelia după Matei povestește în acest capitol episodul în care Isus îi alege pe cei doisprezece apostoli și îi trimite să predice mesajul său.
Ei sunt numiți unul câte unul, semn al relației personale pe care au construit-o cu Învățătorul, pe care l-au urmat încă de la începutul misiunii sale. Ei au învățat stilul lui care consta în apropierea de cei bolnavi, de păcătoși și de cei considerați posedați; toți aceștia fiind persoane de la marginea societății, judecate negativ, de care trebuia să te ferești. Numai după ce face aceste semne concrete de iubire față de poporul său, Isus se pregătește să anunțe că Împărăția lui Dumnezeu este aproape.
Așadar, apostolii sunt trimiși în numele lui Isus ca „ambasadori” ai săi și El este cel care trebuie primit prin intermediul lor.
Adesea, marile personaje ale Bibliei, prin deschiderea inimii față de un oaspete neașteptat, neprogramat, primesc vizita lui Dumnezeu însuși.
Și în prezent, în special în culturile care mențin un puternic simț al comunității, oaspetele este sacru chiar și atunci când este necunoscut, iar pentru el se pregătește locul cel mai bun.
Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis.
Isus îi instruiește pe cei Doisprezece: ei trebuie să plece la drum, desculți și cu bagaje puține: o desagă ușoară, o singură tunică… Trebuie să se lase tratați ca oaspeți, dispuși să accepte atențiile altora, cu smerenie; ei trebuie să ofere îngrijire și apropiere gratuită săracilor și să lase în dar tuturor pacea. La fel ca Isus, vor avea răbdare în neînțelegeri și persecuții, fiind siguri de asistența iubirii Tatălui.
În felul acesta, cine va avea norocul să-i întâlnească pe unii dintre ei, va experimenta cu adevărat gingășia lui Dumnezeu.
Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis.
Asemenea discipolilor, toți creștinii au o misiune: să mărturisească cu blândețe, mai întâi cu viața, iar apoi și cu cuvântul, iubirea lui Dumnezeu pe care ei înșiși au întâlnit-o, astfel încât să devină o realitate plină de bucurie pentru mulți, pentru toți. Și pentru că au găsit acceptare la Dumnezeu, în ciuda fragilităților lor, prima mărturie pe care o pot da este tocmai primirea aproapelui cu căldură.
Într-o societate adesea marcată de căutarea succesului și a autonomiei egoiste, creștinii sunt chemați să arate frumusețea fraternității, în care fiecare recunoaște nevoile celuilalt și pune în mișcare reciprocitatea.
Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis.
Așa a scris Chiara Lubich într-un comentariu la Cuvântul vieții din decembrie 1992 despre primire, înțeleasă în sens evanghelic: «[…] Isus a fost manifestarea iubirii primitoare totale a Tatălui ceresc față de fiecare dintre noi și a iubirii pe care, în consecință, ar trebui să o avem unii față de alții.[…] Așadar, să încercăm să trăim acest Cuvânt al vieții, în primul rând, în interiorul familiilor noastre, asociațiilor, comunităților, grupurilor de muncă, eliminând din noi judecățile, discriminările, atitudinile părtinitoare, resentimentele, intoleranțele atât de ușoare și de frecvente față de acest sau acel semen, care răcesc și compromit atât de mult relațiile umane și împiedică iubirea reciprocă, blocând-o ca o rugină.[…] Primirea celuilalt, a celui diferit de noi, stă la baza iubirii creștine. Este punctul de plecare, prima treaptă spre construirea acelei civilizații a iubirii, a acelei culturi de comuniune la care Isus ne cheamă în mod deosebit astăzi».
Letizia Magri
