Împărăția lui Dumnezeu este centrul mesajului lui Isus, despre care Evanghelia lui Marcu vrea să dea vestea cea bună. Aici ea este anunțată printr-o scurtă parabolă, prin imaginea seminței care, odată aruncată în pământ, își eliberează forța vitală și dă roade.

Dar ce este împărăția lui Dumnezeu pentru noi astăzi? Ce are ea în comun cu istoria noastră, personală și colectivă, constant suspendată între așteptări și dezamăgiri? Dacă ea a fost deja semănată, de ce nu-i vedem roadele de pace, de siguranță, de fericire?

 

 

Acest Cuvânt ne comunică încrederea totală a lui Isus însuși în planul pe care Dumnezeu îl are cu privire la umanitate: „[...] Pentru Isus care a venit pe pământ, pentru victoria sa, această Împărăție este deja prezentă în lume, iar împlinirea sa, care va pune capăt istoriei, este deja asigurată. Biserica este comunitatea celor care cred în această Împărăție și este începutul ei”.

Tuturor celor care o primesc, el le încredințează sarcina de a pregăti terenul pentru a primi darul lui Dumnezeu și de a păstra speranța în iubirea Sa.

„[...] Căci nu există niciun efort uman, nicio încercare ascetică, niciun studiu sau cercetare intelectuală, care să te poată face să intri în Împărăția lui Dumnezeu. Dumnezeu însuși este cel care vine în întâmpinarea ta, care ți se descoperă cu lumina sa sau te atinge cu harul său.

Și nu există niciun merit cu care să te poți lăuda sau pe care să te bazezi pentru a avea dreptul la un astfel de dar al lui Dumnezeu. Împărăția îți este oferită în mod gratuit”.

 

 

A arunca sămânța: a nu o păstra pentru tine, ci a o semăna abundent și cu încredere. „Noaptea și ziua”: împărăția crește în tăcere, chiar și în întunericul nopților noastre.

De asemenea, putem cere în fiecare zi: „Vie (= să vină) împărăția Ta”.

 

Sămânța nu necesită o muncă continuă, de control, din partea semănătorului, ci mai degrabă capacitatea de a aștepta, cu răbdare, ca natura să-și urmeze cursul.

Acest Cuvânt al Vieții ne deschide spre încrederea în puterea iubirii, care dă roade la timpul ei. El ne învață arta de a însoți cu răbdare ceea ce poate crește de la sine, fără anxietatea rezultatelor; ne face liberi să-l primim pe celălalt în momentul prezent, valorizându-i potențialul și respectând totodată timpul său.

„[...] Cu o lună înainte de nuntă, fiul nostru ne-a telefonat alarmat pentru a ne spune că prietena sa începuse din nou să consume droguri. Ne- a întrebat ce să facă. Nu este ușor să dai un răspuns. Am putea să profităm de situație pentru a-l convinge să o părăsească, dar nu ni se pare a fi calea cea mai bună. Așa că îi sugerăm să se uite bine în inima lui [...] Urmează o tăcere lungă, apoi: „Cred că pot să iubesc un pic mai mult”. După căsătorie, reușesc să găsească un centru de recuperare excelent cu suport ambulatoriu extern. Trec paisprezece luni lungi, în care ea reușește să-și mențină angajamentul „fără droguri”. Este un drum lung pentru toată lumea, dar iubirea evanghelică pe care încercăm să o avem între noi doi - chiar și printre lacrimi - ne dă puterea de a-l iubi pe fiul nostru în această situație delicată. O iubire care, poate, îl ajută și pe el să înțeleagă cum să-și iubească soția”.