„Dumnezeu este iubire”: este cea mai strălucită definiție a lui Dumnezeu în Scriptură, care apare doar de două ori, și chiar în acest text, o scrisoare sau poate îndemn, care este ecoul celei de-a patra Evanghelii. De fapt, autorul este un discipol care dă mărturie despre tradiția spirituală a apostolului Ioan. El scrie unei comunități creștine din primul secol, care, din păcate, se confrunta deja cu una dintre cele mai dureroase încercări, și anume discordia și dezbinarea atât în planul credinței, cât și al mărturiei.

Dumnezeu este iubire: El trăiește în sine plinătatea comuniunii ca Treime și revarsă această iubire asupra creaturilor sale. Celor care îl primesc, el le dă puterea de a deveni copiii săi, cu același ADN, capabili să iubească. Iar iubirea sa este o iubire gratuită, care eliberează de orice teamă și sfială.

Pentru ca mai apoi să se împlinească promisiunea comuniunii reciproce: noi în Dumnezeu și Dumnezeu în noi, este însă necesar, să „rămânem” în această iubire activă, dinamică, creatoare. Din acest motiv, ucenicii lui Isus sunt chemați să se iubească unii pe alții, să-și dea viața, să-și împărtășească bunurile proprii cu oricine se află în nevoie. Prin această iubire comunitatea rămâne unită, profetică, fidelă.

Este un anunț puternic, clar și pentru noi, cei de azi, care uneori ne simțim copleșiți de evenimente imprevizibile și greu de controlat, cum ar fi pandemia sau alte tragedii personale sau colective. Ne simțim pierduți și înspăimântați și există o tentație puternică de a ne închide în noi înșine, de a ridica ziduri care să ne protejeze de cei care par să ne amenințe siguranța, în loc să construim poduri pentru a ne întâlni.

Cum este posibil, în aceste împrejurări, să credem în continuare în iubirea lui Dumnezeu? Este posibil să continuăm să iubim?

Josiane, libaneză, era departe de țara ei când a aflat de teribila explozie din portul Beirut în august 2020. Ea le mărturisește celor care, asemenea ei, trăiesc Cuvântul vieții: «În inima mea am simțit durere, furie, angoasă, tristețe, nedumerire. Este foarte puternică întrebarea: nu este suficient tot ce a trăit Libanul până acum? Mă gândeam la cartierul acela ras de pe fața pământului, unde m-am născut și am trăit; unde acum rudele și prietenii sunt morți, răniți sau strămutați; unde clădirile, școlile, spitalele pe care le cunosc foarte bine, sunt de acum distruse.

Am încercat să fiu alături de mama și de frații mei, să răspund la numeroasele mesaje din partea multor persoane care arătau apropiere, afecțiune, rugăciune, ascultând pe toată lumea în această rană profundă care se deschisese. Doream să cred și CRED că aceste întâlniri cu cei care suferă sunt o chemare ca să răspundem cu iubirea pe care Dumnezeu a așezat-o în inimile noastre. Dincolo de lacrimi, am descoperit o lumină în mulți libanezi, adesea tineri, care s-au ridicat, au privit în jur și i-au ajutat pe cei care aveau nevoie. S-a născut în mine speranța că există tineri dispuși să se angajeze serios și în politică, deoarece sunt convinși că soluția este calea dialogului adevărat, a armoniei, a ne descoperi frați - pentru că suntem».

Chiara Lubich ne oferă o sugestie prețioasă pentru a trăi acest Cuvânt al Evangheliei: «Crucea nu mai poate fi despărțită de glorie, Răstignitul nu poate fi separat de Cel Înviat. Sunt două aspecte ale aceluiași mister al lui Dumnezeu care este Iubire. […] Odată făcută oferta, să căutăm să nu ne mai gândim la ea, ci să împlinim ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, acolo unde suntem: […] să căutăm să-i iubim pe ceilalți, pe semenii de lângă noi. Dacă vom face astfel, vom putea experimenta un efect neobișnuit și neașteptat: sufletul nostru este pătruns de pace, de iubire, și de bucurie pură, de lumină. […]. Și, bogați în această experiență, vom putea să-i ajutăm mai eficient pe toți frații noștri să găsească fericire printre lacrimi, să transforme în seninătate ceea ce îi frământă. Vom deveni, astfel, pentru mulți, instrumente de bucurie, de fericire, de acea fericire la care aspiră inima fiecărui om.

Letizia Magri