Cuvântul Vieții din această lună este extras din rugăciunea pe care Isus i-a învățat pe ucenicii săi, Tatăl nostru. Este o rugăciune adânc înrădăcinată în tradiția ebraică. Și evreii îl numeau și îl numesc pe Dumnezeu „Tatăl nostru”.

La o primă lectură, cuvintele acestei fraze ne interpelează: putem să-i cerem lui Dumnezeu să ne anuleze datoriile, așa cum sugerează textul grecesc, în același mod în care noi înșine suntem capabili s-o facem cu cei care ne-au greșit? Capacitatea noastră de iertare este mereu limitată, superficială, condiționată.

Dacă Dumnezeu ne-ar trata după măsura noastră, ar fi o adevărată condamnare! 

 

 

Sunt, însă, cuvinte importante care exprimă înainte de toate conștientizarea că avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Însuși Isus le-a împărtășit ucenicilor, și deci tuturor botezaților, pentru ca ei să se poată adresa Tatălui cu simplitatea inimii.

Totul provine din a ne descoperi fii în Fiul, frați și imitatori ai lui Isus care, cel dintâi, a făcut din viața sa un drum de adeziune tot mai deplină la voința iubitoare a Tatălui.

Abia după ce am acceptat darul lui Dumnezeu, iubirea lui nemărginită, putem să cerem totul de la Tatăl, chiar și să ne facă tot mai asemănători cu El, până și în ce privește capacitatea de a-i ierta pe frații și surorile cu o inimă generoasă, zi de zi.

Fiecare act de iertare este o alegere liberă și conștientă, care trebuie mereu reînnoită cu umilință. Nu este niciodată un obicei, ci un parcurs angajant, pentru care Isus ne îndeamnă să ne rugăm zilnic, precum pentru pâine. 

 

 

De câte ori, persoanele cu care trăim: în familie, în cartier, la locul de muncă sau la școală, pot să ne trateze în chip nedrept și este dificil să reluăm o relație pozitivă. Ce să facem? Aici putem cere harul de a-l imita pe Tatăl: 

„[...] Să ne sculăm dimineața cu o <<amnistie>> completă în inimă, cu acea iubire care toate le acoperă, care știe să-l primească pe celălalt așa cum este, cu limitele lui, cu dificultățile lui, așa cum ar face o mamă cu propriul copil care greșește: îl scuză mereu, îl iartă mereu, speră mereu în el... Să ne apropiem de fiecare văzându-l cu ochi noi, de parcă nu ar fi căzut niciodată în acele defecte. Să reîncepem de fiecare dată, știind că Dumnezeu nu numai că iartă, dar uită: aceasta este măsura pe care o cere și de la noi”.

Este un scop înalt, spre care putem avansa cu ajutorul rugăciunii încrezătoare. 

 

 

Întreaga rugăciune Tatăl nostru are apoi perspectiva lui „noi”, a fraternității: cer nu doar pentru mine, ci și pentru și împreună cu ceilalți. Capacitatea mea de iertare este susținută de iubirea celorlalți și, pe de altă parte, iubirea mea poate oarecum să ia asupra sa greșeala fratelui: poate depinde și de mine, poate nu mi-am făcut toată partea pentru ca celălalt să se simtă primit, înțeles... 

În Palermo, un oraș italian, comunitățile creștine trăiesc o experiență intensă de dialog, care necesită depășirea unor dificultăți. Biagio și Zina povestesc: „Într-o zi, un pastor prieten ne-a invitat la niște familii din Biserica sa, care nu ne cunoșteau. Noi am adus ceva de împărțit la prânz, dar acele familii ne-au dat de înțeles că această întâlnire nu era foarte binevenită. Cu delicatețe, Zina i-a lăsat să guste câteva mâncăruri deosebite pe care le-a gătit și, la final, am luat prânzul împreună. După prânz, au început să evidențieze defectele pe care le-au văzut în Biserica noastră. Nedorind să intrăm într-o dispută verbală, noi am spus: care defect sau diferență între Bisericile noastre poate să ne împiedice să ne iubim? Obișnuiți cu jigniri continue, au rămas uimiți și dezarmați de un astfel de răspuns, și am început să vorbim despre Evanghelie și despre ceea ce ne unește, care este cu siguranță mult mai mult decât ceea ce ne desparte. Când a venit momentul să ne salutăm, nu mai doreau ca noi să plecăm; în acea clipă am propus să ne rugăm Tatăl nostru, timp în care am simțit puternic prezența lui Dumnezeu. Ne-au făcut să promitem că ne vom întoarce, pentru că intenționau să ne prezinte tot restul comunității, și așa s-a întâmplat în toți acești ani”. 

 

Letizia Magri