Paul scrie comunității din Efes, un oraș mare și impunător, unde locuise, botezase și evanghelizase.

 

Probabil se află la Roma, în închisoare, în jurul anului 62. Este într-o situație de suferință, totuși le scrie acestor creștini, nu atât pentru a rezolva problemele comunității, cât pentru a le anunța frumusețea planului lui Dumnezeu pentru Biserica ce se naște.

 

Le reamintește Efesenilor că, prin darul Botezului și al credinței, ei au trecut de la „a fi întuneric” la „a fi lumină” și îi încurajează să se comporte într-un mod coerent.

 

Pentru Paul, este vorba de a parcurge un drum, o creștere continuă a cunoașterii lui Dumnezeu și a voinței sale de iubire, de o luare de la capăt zi de zi.

 

El dorește, așadar, să-i îndemne să trăiască în viața de zi cu zi după chemarea pe care au primit-o: să fie „imitatori ai Tatălui” ca „fii preaiubiți”: sfinți, milostivi.

 

 

Și noi, creștinii secolului XXI, suntem chemați „să fim lumină”, dar ne putem simți inadecvați, condiționați de limitările noastre sau copleșiți de circumstanțe exterioare.

 

Cum putem înainta cu speranță în ciuda întunericului și incertitudinilor care uneori par să ne domine?

 

Paul continuă să ne încurajeze: Cuvântul trăit al lui Dumnezeu este cel care ne luminează și ne face să „strălucim ca niște luminători” în această umanitate pierdută.

 

„Ca un alt Cristos, fiecare bărbat și fiecare femeie poate aduce o contribuție [...] în toate domeniile activității umane: în știință, artă, politică. [...] Dacă primim Cuvântul Lui, ne acordăm din ce în ce mai mult cu gândurile, sentimentele, învățăturile lui. El ne luminează fiecare activitate, îndreaptă și corectează fiecare expresie a vieții noastre. [...] „Omul vechi” din noi este mereu gata să se retragă în privat, să cultive mici interese personale, să uite de oamenii care trec pe lângă noi, să rămână indiferent la binele public, la nevoile umanității care ne înconjoară. Să reaprindem, așadar, flacăra iubirii din inimile noastre și vom avea ochi noi care să privim în jurul nostru”.

 

 

Lumina Evangheliei, trăită de indivizi și comunități, aduce speranță și întărește legături sociale, chiar și atunci când calamități precum Covid provoacă durere și agravează sărăcia.

 

În Filipine, după cum povestește Jun, în plină pandemie, o comunitate a fost devastată de incendiu și multe familii au pierdut totul: „Chiar dacă suntem săraci, eu și soția mea Flor am avut o dorință puternică de a ajuta. Am împărtășit această situație cu grupul de motocicliști din care fac parte, deși știam că suferă ca noi. Asta nu i-a împiedicat pe prietenii mei să se ocupe; am adunat conserve de sardine, spaghete, orez și alte alimente pe care le-am donat victimelor incendiilor.

 

Adesea, eu și soția mea ne simțim descurajați la gândul ce ne rezervă viitorul, dar ne amintim mereu de fraza din Evanghelie care spune: „Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva”. Chiar dacă nu suntem bogați, credem că avem întotdeauna ceva de împărți din dragoste față de Isus în celălalt și această iubire este cea care ne determină să continuăm să dăruim sincer și să avem încredere în iubirea lui Dumnezeu”.

 

Este vorba deci de a te lăsa luminat în adâncul inimii. Roadele bune ale acestei căi - bunătate, dreptate și adevăr - sunt plăcute în ochii Domnului și devin o mărturie a vieții bune a Evangheliei, mai mult decât orice discurs.

 

Și să nu uităm de sprijinul pe care îl primim de la toți cei cu care împărtășim această Sfântă Călătorie a vieții. Binele pe care îl primim, iertarea reciprocă pe care o experimentăm, împărtășirea bunurilor materiale și spirituale pe care le putem trăi: toate ajutoare prețioase, care ne deschid spre speranță și ne fac martori.

 

Isus a promis: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”.

 

El, Cel Înviat, izvor al vieții noastre creștine, este mereu alături de noi în rugăciunea comună și iubirea reciprocă, pentru a ne încălzi inimile și a ne lumina mintea.