Fraza din Scriptură care ni se oferă în acest timp al Postului Mare face parte din Psalmul 51, unde, în versetul 12, găsim emoționanta și smerita invocație: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi un duh statornic înnoieşte înăuntrul meu!”. Textul care o conține este cunoscut sub numele de „Miserere”. În el, privirea autorului începe prin a explora ascunzișurile sufletului uman pentru a-i surprinde cele mai  profunde fibre, cele ale deplinei noastre inadecvări față de Dumnezeu și, în același timp, ale dorinței insațiabile de comuniune deplină cu Cel de la care purced tot harul și milostivirea.

 

 

Psalmul își are punctul de plecare într-un episod bine cunoscut din viața lui David. Acesta, chemat de Dumnezeu să aibă grijă de poporul lui Israel și să îl călăuzească pe calea ascultării de Legământ, își încalcă propria misiune: după ce a comis adulter cu Batșeba, pune să fie ucis în luptă soțul acesteia, Urie Hititul, ofițer în armata sa. Profetul Natan îi dezvăluie gravitatea vinovăției sale și îl ajută să o recunoască. Este momentul mărturisirii păcatului său și al împăcării cu Dumnezeu.

 

 

Psalmistul pune pe buzele regelui invocații foarte puternice, dar care izvorăsc din adâncul căinței lui și din încrederea totală în iertarea divină:

„șterge”, „spală-mă”, „curăță-mă”. În special, în versetul care ne interesează, el folosește verbul „creează” pentru a indica faptul că eliberarea completă de slăbiciunile omului este posibilă doar lui Dumnezeu. Este  conștiința  că numai  El ne poate face  creaturi noi  cu

„inimi curate”, umplându-ne cu duhul său dătător de viață, oferindu-ne adevărata bucurie și transformând radical relația noastră cu Dumnezeu (duhul „statornic”) și cu celelalte ființe vii, cu natura și cu cosmosul.

 

 

Cum să punem în practică acest cuvânt al vieții? Primul pas va fi să ne recunoaștem pe noi înșine păcătoși și având nevoie de iertarea lui Dumnezeu, într-o atitudine de încredere nelimitată în El.

Se poate întâmpla ca greșelile noastre repetate să ne descurajeze, să ne închidă în noi înșine. Este necesar atunci să lăsăm ușa inimii noastre întredeschisă, cel puțin puțin un pic. Chiara Lubich scria la începutul anilor 1940 cuiva care se simțea incapabil să treacă dincolo de propriile mizerii: „Trebuie să îndepărtezi din suflet orice alt gând. Și să crezi că Isus este atras la noi de expunerea umilă, încrezătoare și iubitoare a păcatelor noastre. Noi, pentru noi, nu avem și nu facem decât mizerii. El, pentru El, în privința noastră, nu are decât o singură  calitate: Milostivirea. Sufletul nostru se poate uni cu El numai oferindu-i, ca unic dar, nu virtuțile noastre, ci păcatele noastre! [...] dacă Isus a venit pe pământ, dacă s-a făcut om, dacă tânjește după ceva [...] nu este decât: să fie Mântuitor. Să fie Medic! Nimic altceva nu-și dorește”.

 

 

Apoi, odată eliberați și iertați, și ținând cont de ajutorul fraților, pentru că puterea creștinului provine din comunitate, să ne apucăm să ne iubim concret aproapele, oricare ar fi el.

„Ceea ce ni se cere este acea iubire  reciprocă, de slujire, de înțelegere, de împărtășire a necazurilor, a neliniștilor și a bucuriilor fraților noștri; acea iubire care acoperă totul, care iartă totul,  tipică  creștinului”.  În fine, Papa Francisc spune: „Iertarea lui Dumnezeu [...] este cel mai mare semn al milostivirii sale. Un dar pe care fiecare [...] persoană iertată este chemată să îl împărtășească cu fiecare frate și soră [...] pe care îi întâlnește. Toți cei pe care Domnul i-a pus lângă noi, membrii familiei, prietenii, colegii, enoriașii... toți au nevoie, ca și noi, de mila lui Dumnezeu. Este frumos să fii iertat, dar și tu, dacă vrei să fii  iertat, trebuie să ierți la rândul tău. Iartă! [...] ca să fim martori ai iertării sale, care purifică inima și transformă viața”.

 

 

Ediție îngrijită de Augusto Parody Reyes și de echipa Cuvântul vieții.