„Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor [afla] milostivire!” (Mt 5,7).
În Evanghelia după Matei, Predica de pe munte este plasată după începutul vieții publice a lui Isus. Muntele este văzut ca simbol al unui nou Munte Sinai pe care Cristos, noul Moise, își oferă „legea”. În capitolul anterior se vorbește despre mari mulțimi care au început să-L urmeze pe Isus și cărora El le adresa învățăturile sale. Acest discurs, în schimb, este dăruit de Isus ucenicilor, comunității care se naște, celor care apoi vor fi numiți creștini. El introduce „împărăția cerurilor” care este nucleul central al predicării lui Isus, pentru care fericirile reprezintă manifestul programatic, mesajul mântuirii, „sinteza întregii Vești bune, care este revelația iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu”.
„Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor [afla] milostivire!”
Ce este milostivirea? Cine sunt cei milostivi? Sintagma este introdusă de cuvântul „fericit/i”, care înseamnă ferice, norocos și capătă de asemenea sensul de a fi binecuvântat de Dumnezeu. În text, printre cele nouă fericiri, aceasta se află pe locul central. Fericirile nu vor să reprezinte comportamente care sunt răsplătite, ci sunt ocazii reale de a deveni puțin mai asemănători lui Dumnezeu. Cei milostivi sunt aceia care au inimile pline de iubire pentru El și pentru frații, iubire concretă care se apleacă spre ultimii, spre cei uitați, spre săraci, spre cei care au nevoie de această iubire dezinteresată: Milostivirea este, de fapt, unul dintre atributele lui Dumnezeu; Isus însuși este milostivire.
„Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor [afla] milostivire!”
Fericirile transformă și revoluționează cele mai obișnuite principii ale gândirii noastre. Ele nu sunt doar cuvinte consolatoare, ci au puterea de a schimba inima, au puterea de a crea o nouă omenire, fac eficientă vestirea Cuvântului. Este necesar să trăim fericirea milostivirii și cu noi înșine, să recunoaștem că avem nevoie de acea iubire extraordinară, supraabundentă și imensă pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre noi.
Cuvântul milostivire provine din ebraicul rehem, „pântece” și evocă o milă divină fără limite, precum compasiunea unei mame pentru copilul ei. Este «o iubire care nu măsoară, abundentă, universală, concretă. O iubire care tinde să genereze reciprocitatea, care este scopul ultim al milostivirii. […] Și atunci, dacă am primit vreo ofensă, vreo nedreptate, iertăm și vom fi iertați. Să fim primii care practicăm mila, compasiunea! Chiar dacă pare dificil și îndrăzneț, să ne întrebăm, în fața oricărui aproape: cum s-ar purta mama lui cu el? Iată un gând care ne ajută să înțelegem și să trăim după inima lui Dumnezeu”.
„Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor [afla] milostivire!”
„După doi ani de căsătorie, fiica noastră și soțul ei au decis să se separe. Am primit-o din nou în casa noastră și în momentele de tensiune am încercat să o iubim având răbdare, cu iertarea și compasiunea în inimă, păstrând o relație deschisă față de ea și cu soțul ei, mai ales căutând să nu judecăm. După trei luni de ascultare, de ajutor discret și de multe rugăciuni, ei au luat-o de la început împreună cu o nouă conștientizare, încredere și speranță”.
A fi milostiv, de fapt, este mai mult decât a ierta. Înseamnă să avem o inimă mare, să așteptăm cu nerăbdare să ștergem totul, să ardem complet tot ceea ce poate să împiedice relația noastră cu ceilalți. Invitația lui Isus de a fi milostivi înseamnă a oferi o cale pentru a ne apropia de planul originar, astfel încât să putem deveni ceea ce am fost creați să fim: oameni după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Letizia Magri
