„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci [Duhul] tăriei, al iubirii și al chibzuinței” (2Tim 1,7).
Scrisoarea, din care este luat acest Cuvânt al Vieții, este considerată un fel de testament spiritual al lui Paul. Apostolul se află la Roma, în carceră, așteptând să fie condamnat și îi scrie lui Timotei, tânăr discipol și colaborator, responsabil al comunității complexe din Efes.
Scrierea conține recomandări, sfaturi adresate lui Timotei, dar aceasta este adresată fiecărui membru al comunității creștine de ieri și de azi. Paul este în lanțuri din cauza propovăduirii Evangheliei și dorește să-l încurajeze pe discipol, mai degrabă speriat în fața persecuțiilor și ezitând datorită dificultăților pe care le comportă slujirea lui, să înfrunte încercările, astfel încât să fie un ghid sigur pentru comunitate. Nu este în natura lui Paul și al lui Timotei să sufere din cauza Evangheliei, dar această mărturie este posibilă pentru că se sprijină pe puterea lui Dumnezeu.
„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci [Duhul] tăriei, al iubirii și al chibzuinței”.
Paul dorește să mărturisească Evanghelia. Este evident că talentele, capacitățile sau limitările personale nu sunt cele care garantează sau împiedică slujirea Cuvântului, ci darurile Duhului, tăria, iubirea și chibzuința sunt cele care garantează puterea mărturiei. Iubirea, situată între tărie și chibzuință, pare să îndeplinească un rol de discernământ; prin chibzuință se exprimă faptul de a fi înțelepți și pregătiți în fața oricărei situații. Timotei, precum discipolii din toate timpurile, poate vesti Evanghelia cu tărie, iubire și chibzuință, până la a suferi pentru Evanghelie.
„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci [Duhul] tăriei, al iubirii și al chibzuinței”.
Și noi am experimentat tentația de a ne descuraja în a trăi și în a mărturisi cuvântul lui Dumnezeu, neștiind cum să întâmpinăm anumite situații.
Chiara Lubich ne ajută să înțelegem de unde să ne luăm puteri în aceste momente: „Trebuie să facem apel la prezența lui Isus în interiorul nostru. Atitudinea adoptată nu va fi așadar aceea de a ne bloca, rămânând, în mod pasiv, resemnați, ci aceea de a ne lansa, de a ne face una cu ceea ce ne cere voința lui Dumnezeu, de a înfrunta îndatoririle la care ne cheamă vocația noastră, bazându-ne pe harul lui Isus care este în noi. Deci, să ne lansăm. Însuși Isus va fi cel care va dezvolta, din ce în ce mai mult, în noi acele virtuți de care avem nevoie pentru a-l mărturisi în acel domeniu de activitate care ne-a fost încredințat”.
„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci [Duhul] tăriei, al iubirii și al chibzuinței”.
Tăria, iubirea și chibzuința, trei virtuți ale Duhului care se obțin cu rugăciunea și exercițiul credinței.
Părintele Justin Nari, din Republica Centrafricană, a fost amenințat cu moartea împreună cu confrații săi și o mie de musulmani care căutau să scape de represaliile războiului, refugiindu-se în biserică. De mai multe ori conducătorii miliției, care îi asediau, îi ceruseră să se predea, dar el a continuat să dialogheze constant cu ei, pentru a evita un masacru. Într-o zi, au apărut cu patruzeci de litri de benzină și au amenințat că-i vor arde de vii, dacă el nu-i va preda lor pe musulmani. „Împreună cu confrații mei am celebrat ultima liturghie – povestește părintele Justin – și acolo mi-am adus aminte de Chiara Lubich. «Ce ar fi făcut ea în locul meu? Ar fi rămas și ar fi dat viața.» Și asta am decis să facem noi”. După liturghie, sosește un telefon neașteptat: armata Uniunii Africane era în trecere prin regiune, într-un oraș din apropiere. Părintele Justin a alergat să-i întâmpine și împreună s-au întors în parohie: mai erau treisprezece minute până la scadența ultimatumului, treisprezece minute care au salvat viața tuturor fără vărsare de sânge.
Letizia Magri
