Pentru a treia oară, Isus, în drum spre Ierusalim, își pregătește discipolii pentru evenimentul dramatic al pătimirii și morții sale, dar tocmai cei care l- au urmat cel mai îndeaproape se arată incapabili să înțeleagă.

Ba mai mult, chiar între apostoli izbucnește conflictul: Iacob și Ioan cer să ocupe locuri de onoare „în gloria lui”, ceilalți zece se indignează, se plâng și grupul este divizat.

Atunci Isus, cu răbdare, îi cheamă pe toți la el și le dezvăluie încă o dată noutatea șocantă a anunțului său:

 

 

În această frază din Evanghelia lui Marcu, există un  crescendo  în imaginea servitorului-slujitor.

Isus ne conduce de la o atitudine de simplă disponibilitate într-un grup limitat și liniștitor, la o dăruire totală față de toți, fără excepție.

O propunere cu totul alternativă și împotriva curentului, față de concepția umană de autoritate și de guvernare, care îi fascina poate chiar pe apostoli și ne contaminează și pe noi.

Să fie acesta secretul iubirii creștine?

„Un cuvânt al Evangheliei nu este niciodată prea accentuat de noi, creștinii: a sluji. Ni se pare demodat, nedemn de demnitatea omului care dă și care primește. Și totuși, întreaga Evanghelie este aici,  pentru  că  este iubire. Iar a iubi înseamnă a sluji. Isus nu a venit să poruncească, ci să slujească. [...] A sluji, a ne sluji unii pe alții este creștinism, și oricine pur și simplu o face - și oricine poate să o facă - a făcut totul; și nu un „totul” care rămâne de unul singur, dar care, pentru că este creștinism viu, aprinde un incendiu”.

 

 

Întâlnirea cu Isus în Cuvântul său ne deschide ochii, așa cum i s-a întâmplat și orbului Bartimeu din versetele succesive: ne eliberează de îngustimea schemelor noastre, ne face să contemplăm orizonturile lui Dumnezeu însuși, planul său pentru „ceruri noi și un pământ nou”.

El, Domnul care spală picioarele, contrazice  prin  exemplul  său rigiditatea rolurilor de slujire pe care comunitățile noastre civile, și uneori religioase, le rezervă adesea categoriilor de persoane fragile din punct de vedere social.

Slujirea creștină constă deci în a imita exemplul lui Isus, în a învăța de la el un nou stil de socialitate: a ne face aproapele oricărei persoane, indiferent de condiția umană, socială sau culturală, până la capăt.

După cum sugerează Giovanni Anziani, pastor metodist al Bisericii Valdeze, „[...] acceptând să ne punem încrederea și speranța în Domnul, care este slujitorul celor mulți, Cuvântul lui Dumnezeu ne cere să acționăm în lumea noastră și în mijlocul tuturor contradicțiilor ei, ca agenți ai păcii și ai dreptății, constructori de punți pentru reconcilierea între popoare”.

Așa a trăit Igino Giordani, scriitor, jurnalist, politician și tată de familie, într-un moment istoric marcat de dictatură. Pentru a-și exprima  experiența, el a scris: „Politica este - în cel mai demn sens creștin - o slujitoare, și nu trebuie să devină stăpână: nu trebuie să devină abuz, nici dominație, nici dogmă. Aici se află funcția și demnitatea ei: să fie serviciu social, caritate în act: prima formă a iubirii de patrie”.

Prin mărturia vieții sale, Isus propune o alegere conștientă și liberă: să nu mai trăim retrași în noi înșine și în propriile noastre interese, ci să-l „trăim pe celălalt”, cu sentimentele lui, purtându-i poverile și împărtășindu-i bucuriile.

Cu toții avem responsabilități mici sau mari și spații de autoritate: în domeniul politic și social, dar și în familie, la școală, în comunitatea de credință. Să profităm de „locurile noastre de onoare” pentru a ne pune în slujba binelui comun, construind relații umane juste și solidare.