„Căci, deși sunt liber față de toți, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câștig pe cât mai mulți” (1Cor 9,19).
Cuvântul vieții din această lună este luat din Scrisoare întâi a Sf. Paul către creștinii din Corint. El se află la Efes și, prin aceste cuvinte ale lui, caută să ofere o serie de răspunsuri la problemele ivite în comunitatea greacă din Corint, oraș cosmopolit și mare centru comercial, faimos pentru templul Afroditei, dar și pentru arhicunoscuta corupție. Destinatarii scrisorii s-au convertit de la păgânism la credința creștină, cu câțiva ani înainte, datorită predicării apostolului. Una dintre controversele care diviza comunitatea se referea la faptul de a putea mânca din cărnurile riturilor păgâne sacrificate idolilor. Subliniind libertatea pe care o avem în Cristos, Paul introduce o analiză amplă asupra modului de comportament în fața unor alegeri și se oprește în special asupra conceptului de libertate.
„Căci, deși sunt liber față de toți, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câștig pe cât mai mulți”
Întrucât creștinii știu că „idolul nu este nimic pe lume și că nu este decât un singur Dumnezeu” (8,4), iată că devine indiferent dacă mănâncă sau nu cărnurile jertfite idolilor. Dar problema apare atunci când un creștin se află în prezența celui care nu posedă încă această conștiință, această cunoaștere a credinței și, prin atitudinea lui poate, așadar, scandaliza o conștiință slabă.
Când sunt în joc cunoașterea și iubirea, nu există nicio îndoială pentru Paul: discipolul trebuie să aleagă iubirea, renunțând și la propria libertate așa cum a făcut Cristos, care s-a făcut în mod liber slujitor din iubire.
Atenția pentru fratele slab, pentru cei care au conștiința fragilă și puțină cunoaștere a lucrurilor, este fundamentală. Scopul este de a „câștiga”, în sensul de a face ca viața bună și frumoasă a Evangheliei să ajungă la cât mai mulți oameni.
„Căci, deși sunt liber față de toți, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câștig pe cât mai mulți”
După cum scrie Chiara Lubich: „Dacă suntem încorporați în Cristos, dacă suntem El, a fi divizați, a avea gânduri contradictorii, înseamnă a-l diviza pe Cristos. […] Dacă […] între primii creștini ar fi existat pericolul de rupere a armoniei, ar fi fost sfătuiți să renunțe la ideile lor pentru ca să se mențină caritatea. [...] Așa este și astăzi: deși uneori suntem convinși că un anumit mod de a gândi este cel mai bun, Domnul ne sugerează că, pentru a salva caritatea față de toată lumea, uneori este mai bine să cedăm propriile idei; este mai bine mai puțin perfect, dar în acord cu ceilalți, decât întru totul perfect, dar în dezacord. Iar acest a se plia mai degrabă decât a rupe este una dintre caracteristici, poate dureroasă, dar și cea mai eficientă și binecuvântată de Dumnezeu, care menține unitatea după cea mai autentică mentalitate a lui Cristos și, în consecință, el știe să-i aprecieze valoarea”.
„Căci, deși sunt liber față de toți, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câștig pe cât mai mulți”
Experiența cardinalului vietnamez François van Thuân, care a petrecut treisprezece ani în închisoare, dintre care nouă în totală izolare, mărturisește că atunci când iubirea este adevărată și dezinteresată, ea trezește iubire drept răspuns. În timpul încarcerării, el a fost încredințat la cinci gardieni, dar conducătorii hotărâseră să-i înlocuiască pe aceștia la fiecare două săptămâni cu un alt grup, pentru că ei erau „contaminați” de episcop. În cele din urmă au decis să-i lase mereu pe aceiași altfel ar fi „contaminat” pe toți polițiștii din închisoare. Așa povestește el însuși: „La început gardienii nu vorbeau cu mine. Răspundeau doar da și nu. [...] Într-o noapte mi-a venit un gând: «Francisco, tu ești încă foarte bogat, ai iubirea lui Isus în inima ta; iubește-i așa cum te-a iubit Isus». A doua zi am început să-i iubesc și mai mult, să-l iubesc pe Isus în ei, zâmbind, schimbând cuvinte amabile cu ei. […] Treptat am devenit prieteni”. În închisoare, va realiza cu ajutorul temnicerilor săi crucea pectorală pe care o va purta până la moarte, simbol al prieteniei născute cu ei: bucăți de lemn și un lănțișor de fier.
Letizia Magri
